miercuri, 14 iunie 2017

Îngeraşi cu adidaşi

...fragmente...

- Cât despre tine, Gladiil, ca superintendent al unei școli de îngeri păzitori, ai nevoie să fii puțin mai ... uman.
- Nu înțeleg, Doamne.
- Îngerii pe care tu îi formezi vor avea grijă de oameni, nu de alți îngeri. E nevoie, dar, să îi înțeleagă, să gândească puțin ca ei, să nu îi judece prea aspru. Așa că, de acum, poruncesc ca în școala ta să se facă, o dată pe săptămână, o oră de joacă. Poate să fie cu mingea, poate să fie de-a v-ați-ascunselea sau de pictură cu degetele. Te las pe tine să hotărăști. Am nevoie ca îngerii Mei să fie și puțin copii. Și chiar și tu ai putea să te joci împreună cu ei.
- Eu, în adidași?
- O să îți facă bine, ai să vezi.
Gladiil era puțin rănit în orgoliul lui, dar acceptă fără să crâcnească. Își plecă fruntea în fața Atotputernicului și ieși.

Rămași singuri, Dumnezeu îi spuse micului înger, în timp ce acesta se pregătea să plece spre neștiute depărtări terestre:

- O să îmi fie dor de tine, poznașule!

Citeşte întreaga povestire

miercuri, 7 iunie 2017

Bartolomeu Anania despre scriitori

Scriitorul se rostește nu pentru că are ceva de spus, ci pentru că nu are nimic de tăcut. Și dacă ajunge să spună tot – ceea ce se întâmplă mai întotdeauna – e pentru că el trebuie să gândească de o sută de ori mai mult decât scrie și să scrie de o sută de ori mai mult decât publică. Debutând la patruzeci și cinci de ani cu licrări scrise pe la vreo treizeci, nu i-am înțeles niciodată pe cei ce prind din zbor o idee și o prefac, peste noapte, în piesă de teatru sau roman. Arta presupune, printre altele, și o răbdare de schimnic. 

Bartolomeu Valeriu Anania, în debutul casetei de literatură a revistei Noi, nr. 1, ianuarie 1970.