marți, 12 decembrie 2017

Darul lacrimilor

...fragmente...

Adam nu știa să plângă.

În paradis, nici nu ar fi avut de ce. Ducea o viață perfectă, fără dureri, necazuri, întristări sau alte stări sufletești care îl fac pe om să uzeze de lacrimi.

Dar lucrurile s-au schimbat după ce Adam a călcat porunca lui Dumnezeu și a fost izgonit din frumoasa grădină. Atunci, ori de câte ori privea albastrul senin a primăverii, verdele crud al codrilor sau galbenul copt al câmpurilor, simțea că toate îl mustră pentru păcatul lui. Toate îi aminteau de paradisul pierdut și îl învinuiau pentru greșeala ce-o făcuse.

Istovit de mustrări, Adam îi ceru lui Dumnezeu să îi ia vederea, sau măcar să îi împăienjenească ochii, ca să nu mai vadă cerul, florile, norii, sau zâmbetele Evei.

Dar Dumnezeu, milostiv, nu îi luă vederea. Îi dărui, în schimb, darul lacrimilor.

Și de atunci au început oamenii a plânge.

De ce plângem ? La ce folosesc lacrimile ? Sunt ele doar o supapă care lasă să refuleze din noi preaplinul sentimentelor ? Sau sunt mai mult decât atât ?

Citește articolul întreg.

miercuri, 9 august 2017

Părinte, deschide-mi cartea

Îmi povestea un părinte cum, odată, la biserică, s-a apropiat de el o doamnă și, timidă, l-a întrebat dacă ar putea să îi deschidă cartea. Părintele, știind la ce se referă, s-a dus în altar și i-a adus un Liturghier, un Molitfelnic, o Psaltire și un Acatistier.

– Sigur că da, doamnă, pe care din ele vreți să v-o deschid ?

Doamna, convinsă că părintele nu a înțeles ce dorea, i-a șoptit complice:

– Știți, părinte, … cartea.

– Scumpă doamnă, am aici mai multe cărți, una mai frumoasă decât alta. Spuneți-mi pe care vreți să v-o deschid și mi-ar face mare plăcere să o fac.

Doamna, descumpănită și oarecum dezamăgită, a plecat, gândindu-se că părintele „nu se pricepe la chestii din astea.”

Dar mă gândesc că, sincer, ne cam pricepem la „chestii din astea”. Ne cunoaștem cărțile de cult din scoarță în scoarță și, cu fiecare Liturghie, parastas ori Botez, le deschidem și citim din ele cu timp și fără timp, nădăjduind că cineva va pricepe și va iubi cele scrise acolo.

Există însă oameni care așteaptă de la rugăciuni rezultate imediate, ca de la un instalator sau un electrician care le face o treabă prin casă. Ca acel avocat care l-a dat în judecată pe episcopul Argeșului că i-a făcut o sfeștanie în casă și aceasta nu și-a făcut efectul, pentru că mobilele încă scârțâie.

Pentru așa oameni, există portofelele date pe la racla cuviosului Arsenie Boca și vândute la suprapreț la mica publicitate. Sau vrăjitoarele de magie albă (dacă poate exista așa ceva, e o contradicție în termeni: „cu domnul demonilor scoate pe demoni”). Sau rugăciuni ale Sfântului Anton găsite în cutia poștală, multiplicate de patruzeci de ori și date mai departe. Sau bilețele înghesuite în rama icoanei, ca să aibă mai mult efect.

Ortodoxia e modernă, asta e părerea mea. Dar adevărata ortodoxie nu se găsește pe bloguri, ori în rețete magice de sfințenie, ori în portofele făcătoare de minuni. Ortodoxia adevărată se găsește în modesta ta biserică de cartier, cu popa ăla simplu, care nu grăiește magistral, ori cu dascălul care poate nu a făcut o școală de teologie.

Dar și acolo, ca și într-o mare catedrală, Hristos este prezent în Sfânta Împărtășanie. Și în cărți. Chiar dacă nu știe nimeni să le deschidă „cum trebuie”.

miercuri, 14 iunie 2017

Îngeraşi cu adidaşi

...fragmente...

- Cât despre tine, Gladiil, ca superintendent al unei școli de îngeri păzitori, ai nevoie să fii puțin mai ... uman.
- Nu înțeleg, Doamne.
- Îngerii pe care tu îi formezi vor avea grijă de oameni, nu de alți îngeri. E nevoie, dar, să îi înțeleagă, să gândească puțin ca ei, să nu îi judece prea aspru. Așa că, de acum, poruncesc ca în școala ta să se facă, o dată pe săptămână, o oră de joacă. Poate să fie cu mingea, poate să fie de-a v-ați-ascunselea sau de pictură cu degetele. Te las pe tine să hotărăști. Am nevoie ca îngerii Mei să fie și puțin copii. Și chiar și tu ai putea să te joci împreună cu ei.
- Eu, în adidași?
- O să îți facă bine, ai să vezi.
Gladiil era puțin rănit în orgoliul lui, dar acceptă fără să crâcnească. Își plecă fruntea în fața Atotputernicului și ieși.

Rămași singuri, Dumnezeu îi spuse micului înger, în timp ce acesta se pregătea să plece spre neștiute depărtări terestre:

- O să îmi fie dor de tine, poznașule!

Citeşte întreaga povestire

miercuri, 7 iunie 2017

Bartolomeu Anania despre scriitori

Scriitorul se rostește nu pentru că are ceva de spus, ci pentru că nu are nimic de tăcut. Și dacă ajunge să spună tot – ceea ce se întâmplă mai întotdeauna – e pentru că el trebuie să gândească de o sută de ori mai mult decât scrie și să scrie de o sută de ori mai mult decât publică. Debutând la patruzeci și cinci de ani cu licrări scrise pe la vreo treizeci, nu i-am înțeles niciodată pe cei ce prind din zbor o idee și o prefac, peste noapte, în piesă de teatru sau roman. Arta presupune, printre altele, și o răbdare de schimnic. 

Bartolomeu Valeriu Anania, în debutul casetei de literatură a revistei Noi, nr. 1, ianuarie 1970.

duminică, 26 martie 2017

Când oamenii mari învață de la copii

...fragmente...

Pe Dumnezeu, copiii Îl privesc simplu. Imaginea lor despre Dumnezeu este neîntinată de cugetările sofisticate sau de îndoielile oamenilor mari. Dumnezeu nu este „o entitate transcendentală cu atribute spiritual-metafizice”, ci este, pur și simplu, Tatăl nostru, Cel care ni l-a dat pe Înger, îngerașul meu.

Această simplitate nu înlătură necesitatea cugetării teologice, ci o pune în valoare. Sfinții Părinți au arătat că este posibil să fii un fin dascăl de teologie de nivel academic și să rămâi copil cu sufletul. Acolo, la capătul oricărei teologii, Dumnezeu rămâne același bătrânel cu barba albă, Care îi ține pe genunchi pe copiii din toate locurile și din toate timpurile.

Sufletul unui copil este grațios și gingaș ca un menuet de Mozart. El are ceva din prospețimea unei dimineți de primăvară la o mănăstire de munte.

Așadar, cum să primim Împărăția lui Dumnezeu ca niște copii ? Dezbrăcându-ne de prejudecăți, de mofturi și de false virtuți. Să nu ne judecăm pe noi înșine prea aspru. Adevăratele valori nu s-au schimbat. E încă bine să fii cinstit și de încredere, să scoți ce e mai bun din ceea ce ai, să fii fericit cu plăceri simple și să ai curaj când lucrurile nu merg bine.

Citește articolul întreg

miercuri, 22 martie 2017

Ce este şi ce nu este smerenia

...fragmente... 

Smerenia este o virtute greu de înțeles și de definit. Seamănă cu modestia, dar e mai mult decât ea. Este un amestec frumos al contrastelor: inițiativă și reținere, vorbire și tăcere, rezistență și resemnare.

Smerenia este arta de a sta la locul tău, spunea părintele Arsenie Papacioc. Omul smerit știe unde îi este locul, dar nu stă pe loc. Nu e un creștin pasiv și plângăcios, ci unul curajos și optimist, care știe că Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. (Psalmul 23)

Smerenia nu e fandoseală, nătângie, ci e simplitate și bărbăție. Omul smerit este om cu o singură față și al unei singure vorbe, directe și fără ocolișuri. Nu îi e teamă să spună lucrurilor pe nume, să numească neadevărul, minciună. Nu se complică în gândire și nu distorsionează lucrurile.

Smerenia este o virtute fragilă. Greu de dobândit și de păstrat. Multe păcate se pot deghiza în smerenie, ca lupul în piele de oaie. Lașitatea, frica de răspundere, nepăsarea, deznădejdea, ca să numesc doar câteva. Omul care stă cuminte într-un colț nu e totdeauna un om smerit, tot așa precum omul care tace nu e totdeauna un filosof.

Citeşte articolul întreg

joi, 23 februarie 2017

Eu o cunosc pe doamna !

...fragmente...

- Doamna Ana, începui eu, m-ați întrebat zilele trecute despre icoana pe care vrem să o zugrăvim pe catapeteasmă. Este icoana Maicii Domnului numită și Ocrotitoarea. Originalul se află la episcopie. Are pe ea acel  drapel românesc care ocrotește ca un curcubeu episcopia noastră. Întâmplarea face să am la mine o copie mai mică a ei.

Am scos apoi icoana din geantă și i-am întins-o doamnei Ana.

De aici, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată. Din locul unde stătea, Joshua se crispă la față, ochii îi rămaseră fixați pe icoană, respirația i-o luă razna, vocea – deși era limpede că voia să spună ceva – refuza să îl asculte și i se poticni la jumătatea gâtului. La început am crezut că s-a înecat cu prăjitură sau că s-a fript cu ceaiul.

- Joshua, îl întrebă soția lui, s-a întâmplat ceva ?

Dar el părea că trăise spaima preotului Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, care rămăsese mut după întâlnirea cu îngerul în templu.

- Joshua, dragule, ești bine ?

Joshua, tot cu ochii la icoană și cu vorba în gât.

- Eu... eu...

- Da ?

- Eu... o... cunosc... pe... doamna.

- Care doamnă ? întrebai eu.

- Doamna din icoana dumneavoastră. Am mai văzut-o cândva.

M-a prins ca într-un stop-cadru. Nu știam ce să îi spun. Credeam că are un moment de déja-vu tare încurcat.

- Joshua, încercai eu să precizez, în icoana aceasta este reprezentată Maica Domnului și nu văd cum ai fi putut să o întâlnești, din moment ce ea trăiește în ceruri de aproape două mii de ani.

- Părinte, în ceruri sau nu, sunt sigur că ea era. Să vedeți cum s-a întâmplat...

Citește povestirea în întregime

vineri, 3 februarie 2017

Teodor

Astăzi s-a născut, după un travaliu de doar o oră și jumătate, bebelușul nostru, Teodor. A avut trei kilograme și șapte sute de grame și cincizeci și doi de centimetri. E mic, cuminte și frumos. Am luat și eu un concediu de paternitate de trei săptămâni.

Maria l-a îndrăgit de la început și tot repetă că nu îi vine să creadă că are un frățior.