vineri, 3 iunie 2016

Pelerinaj pe Golgota

Viața în spirit creștin nu poate fi doar o ocupație de weekend. Dacă nu te cufunzi în cuvintele și trăirea creștină în fiecare zi, cu fiecare respirație, rămâi un simplu practicant de suprafață. Un creștin de duminică. Un turist pe muntele Golgotei. Vii, te uiți, faci o poză, cumperi o carte poștală și pleci. Și odată ajuns acasă, încerci să te simți mulțumit pentru că ai vizitat muntele unde S-a răstignit Iisus și că asta e o chestie bună.

Golgota însă nu se vizitează. Ci se trăiește. Drumul ei se străbate cu picioarele goale pe caldarâmul fierbinte, rugător, însetat uneori, și gata să cazi sub povara crucii. Dar se va găsi întotdeauna un Simon din Cirene, dispus să te ajute să îți porți crucea până la punctul terminus. De aceea este o mare diferență între o excursie și un pelerinaj. Excursionistul e doar în trecere. Vrea doar să își mai bifeze o destinație pe harta experiențelor. Pelerinul merge în mănăstire fără sandviș în buzunar. Mănâncă ce i se dă, chiar și salată de păpădie (da, am mâncat așa ceva și era chiar bună). El viețuiește, muncește și se roagă după puterea lui, ca și monahii care îl găzduiesc. Nu face echipă diferită. Nu face grătar în timpul Liturghiei. El se află nu doar LA mănăstire, ci și ÎN mănăstire.

luni, 2 mai 2016

Eli, Eli, lama sabahtani !

Am petrecut fiecare seară din Săptămâna Mare la denii.

Cred că cel mai mult m-a hrănit denia de Joi seara, din două motive: unu, nu e la fel de populară ca Denia Prohodului de vineri seara și doi, lungile texte din evanghelii, despre Sfintele Patimi, își fac ușor loc în sensibilitatea mea. A fost liniște, o liniște meditativă și toți cei prezenți s-au ales în seara aceea cu o credință solidă auzind despre cuvântarea de despărțire, prinderea, batjocura, lovirile și răstignirea lui Hristos.

Mi-a venit rândul, printre altele, la citirea evangheliei unde, însetat și în aparență părăsit de toți, Iisus strigă: Eli, Eli, lama sabahtani ! (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?) Citind, mi-am imaginat cadrul acela al Golgotei. L-am văzut singur în toată lumea, înconjurat doar de întunericul păcatelor omenirii întregi. Primește urmările unei condiții care nu era a lui, ci a noastră. Învierea nu se vede, încă. Nori vineți de furtună, vânt turbat și multă, multă dezolare, ca într-o icoană pe care am privit-o cândva.

Joi, deși Îl vedeam mergând spre patimi, știam că avea să învieze. A știut-o și El, înainte de facerea lumii. Dar nu i-a fost răstignirea ușoară. Suferința Lui pe Cruce a fost reală, strigătul sfâșietor, trădarea alor Săi dureroasă ca brazdele cuielor.

Spunea părintele Galeriu mai demult: în opera Fiului lui Dumnezeu nu Învierea a fost faptul miraculos, neașteptat, ieșit din comun. Era firesc ca El să învieze, ca Unul ce este veșnic viu, Viața însăși și creatorul vieții. Uimitoare la El a fost moartea. El putea să nu moară niciodată, dar a ales să o facă. Pentru că altfel nu ne putea mântui, dacă nu murea în numele și în locul nostru.

Să luăm aminte...

vineri, 22 aprilie 2016

Fluturele

Maslu, seara, în catedrală Obosit, părintele m-a desemnat să predic. Am improvizat repede, în acordul ultimelor rugăciuni, un cuvânt plecând de la imnul dragostei, din 1 Corinteni, capitolul 13, textul celui de-al doilea apostol al slujbei. Un fragment de o deosebită frumusețe duhovnicească, dar și poetică. Numele celei dintâi dintre virtuți este repetat ca în ritmurile molcoame ale unui imn acatist în cinstea Fecioarei.

Dar, deși e dragoste, Dumnezeu îngăduie suferințele pentru a ne întări. Sufletul și trupul au nevoie să fie vindecate împreună, pentru că tot împreună se și îmbolnăvesc. Iar slujba Maslului tocmai asta face: încearcă să vindece și pe unul și pe celălalt. Și acolo, în adâncul sufletului, fiecare dintre noi avem o meteahnă, un angrenaj care nu funcționează cum trebuie, o suferință, un neajuns, o lipsă, oricât de mică.

Și am încheiat cu o proaspătă lectură din Rotonda plopilor aprinși, anume exemplul cu fluturele care se chinuia să iasă din crisalidă. Ajutându-l, prin lărgirea găurii de ieșire, omul l-a privat de efortul și zbaterea care i-ar fi întărit aripile. Fluturele a rămas, astfel, cu aripile moi și nu a mai putut zbura niciodată.

Iar învățătura cu care am încheiat era aceasta:
Am cerut de la Dumnezeu putere, și El mi-a dat obstacole peste care să trec. I-am cerut pricepere, și El mi-a dat probleme pe care să le rezolv. I-am cerut iubire, și El mi-a dat semeni nevoiași pe care să-i ajut. Nu mi-a dat Dumnezeu nimic din ce-am vrut, dar mi-a dat tot ce mi-a trebuit. 
Și mai am un cuvânt care mi-a răsărit în minte: Nu vă doresc să întineriți, pentru că știu că nu ăsta e mersul firesc al lucrurilor. Vă doresc, în schimb, să îmbătrâniți frumos.

marți, 19 aprilie 2016

Dale Cooper, varianta fără reportofon

Citesc pe nerăsuflate Rotonda plopilor aprinși, după ce am devorat a doua oară Memoriile lui Valeriu Anania. Lectura întâlnirilor lui cu Tudor Arghezi este un deliciu.

Nu m-am socotit niciodată scriitor în toată puterea cuvântului. Da, îmi place apelativul și aura de burghezie solitară din juru-i. Am fost mai degrabă un jurnalist. Unul religios. A început prin jurnalul de la șaisprezece ani. În acest jurnal mi-am dat uneori cu părerea. Acest dat cu părerea s-a cronicizat, a recidivat și , la un moment dat a părăsit paginile caietului și a ajuns prin câte o gazetă.

Scriu pentru că – și dacă – am ceva de spus, iar nu pentru că trebuie să spun ceva. Poate de aceea nu am publicat nimic în volum, până acum. Sunt un fel de Dale Cooper, varianta fără reportofon.

Ce frumos spune Valeriu Anania, în Rotonda plopilor aprinși: „Scriitorul se rostește nu pentru că are ceva de spus, ci pentru că nu are nimic de tăcut. El trebuie să gândească de o sută de ori mai mult decât scrie și să scrie de o sută de ori mai mult decât publică. Arta presupune, printre altele, și o răbdare de schimnic.”

miercuri, 10 februarie 2016

O carte bună scrisă de un fotograf

Aseară, căutam o carte bună. Am dat, pe Google Play Books, peste Jurnalul unui fotograf scris de Emanuel Tânjală. Pentru cine nu știe, în anii de după 1999, Emanuel Tânjală a semnat fotografiile reportajelor din Formula As. A călătorit prin țară în lung și-n lat, alături de Marious Petrescu, Sorin Preda, Ion Longin Popescu, Bogdan Lupescu, ca să caute fie o bunică de o sută de ani care muncește cot la cot cu nepoții, fie un sat cu aleile și biserica toate din marmură, dar părăsit de locuitori, fie o ascunsă mănăstire din munte.

În carte, o autobiografie într-un stil direct, lejer, asimovian, împănată cu sfaturi de fotografie, autorul-fotoreporter vorbește și despre începuturile pasiunii lui pentru fotografia de presă. Prefera țăranii cu palme bătătorite în care țineau o floare, cu aceeași gingășie ca a unui crocodil care îți ține puii în gură fără să îi strivească, sau pe bătrânii care su bucurau că cineva le calcă pragul, deoarece copiii lor nu mai trecuseră prin sat de luni de zile.

Vorbește apoi de revista Flacăra, de un Păunescu autoritar și birjăresc, apoi de revista Cinema, cu portrete de actori în timpul turnărilor. Ajunge în Italia în 1982, de unde refuză să se întoarcă, iar mai târziu emigrează în Statele Unite.

Omul pune mare accent pe fotografia documentară, pe portretul neregizat, pe cosașul surprins în elementul lui, pe fetița cu o pâine în brațe, pe monahul care se roagă la lumina lumânărilor. Nu dă buzna peste subiectele pe care le fotografiază. Cere voie, sau fotografiază de la distanță. Are ochiul mereu în căutare și vede oameni cu poveștile lor acolo unde un altul vede doar un tren cu mineri gata să coboare în mină.

O fotografie bună, spune el, e abia sfârșitul unui proces, în care te documentezi, stai de vorbă cu oamenii, le câștigi încrederea, îi întrebi de sănătate, iar atunci când apeși pe declanșatorul aparatului foto, cuprinzi toate acestea într-o imagine. Eu l-am cunoscut pe Manu prin 2000, când am mers la Petru-Vodă să facem continuarea reportajului despre părintele Ilie Lăcătușu. Am mers șase ore cu Dacia lui Break și am ajuns la Piatra Neamț la miezul nopții. A doua zi, am stat de vorbă, doar noi trei (Ilie Tudor, Emanuel Tânjală și cu mine) cu părintele Iustin.

O repetă fără să obosească: tehnica, potrivirea ISO-ului, filtre digitale, contraste duse la extrem, toate astea nu sunt fotografie. Ochiul face fotografia. Ochiul atent la detalii și la povestea din spatele lor.

sâmbătă, 16 ianuarie 2016

Noe şi ştiinţa

Discuție între Noe și amicul său, în filmul Arca (The Ark, 2015):

Amicul:
– Așadar, încă ai încredere în Dumnezeul ăsta al tău?
Noe:
– Este și Dumnezeul tău.
Amicul:
– Un bătrân cu barba albă, care șade pe un nor și se uită în jos dezaprobator ? Nu e decât o poveste pe care mi-o spuneau părinții ca să mă sperie și să îmi fac treburile.
Noe:
– Păi, poate ar fi trebuit să îi asculți.
Amicul:
– Noe, nu mai e nevoie să inventăm un Dumnezeu ca să putem explica cine suntem. Acum avem știința.
Noe:
– Da? Și ce anume poate face știința, dacă nu să se minuneze de lucrarea lui Dumnezeu și să o documenteze ?
Amicul:
– Cumnatul meu este om de știință. Zice că universul s-a creat singur. Că omul însuși e un Dumnezeu.
Noe (întinzându-i o floare):
– În cazul ăsta, spune-i să facă și el o floare ca asta !


luni, 11 ianuarie 2016

Cu Boboteaza prin Montreal

Mersul cu Boboteaza, aici la Montreal, e diferit. Granițele geografice ale parohiei sunt doar orientative. Preotul merge la casele oamenilor doar dacă este chemat. Între două case, sunt distanțe de kilometri. Așa se face că sâmbăta trecută am mers amândoi, de la prânz și până seara, la doar cinci case. Am zăbovit la fiecare cel puțin un sfert de oră, vorbind de una, de alta. Nu puteam altfel. Pentru mulți, e rara ocazie când se întâlnesc cu preotul. Iar la ultima casă, la cumătru’, am rămas și am mâncat. Au venit și preotesele și copiii.

A doua zi, duminică, la fel. Erau vreo cinci sau șase case pe listă, dar unii ne-au rugat să mergem și la frații sau rudele lor, care stăteau la câteva străzi mai încolo. Așa am ajuns de la Constantin Vintilă, tatăl Mariei și al Isidorei, la fratele lui. Amândoi gospodari și cu case frumoase. Tot așa, o familie care locuia la bloc și care ne-a dus la încă două apartamente, la prieteni de-ai lor. Mai stăteam la o vorbă, un pahar de vin sau o bucată de șuncă afumată.

Am ajuns acasă puțin înainte de miezul nopții.