Şi nu ne duce pe noi în ispită

Deunăzi, un om s-a apropiat de mine după slujbă și m-a întrebat dacă nu cumva formula de la sfârșitul rugăciunii Tatăl nostru greșită. Dumnezeu nu ispitește pe nimeni. Dracul ispitește. Atunci de spunem, în cea mai importantă rugăciune a noastră, „și nu ne duce pe noi în ispită” ?

Păi să vedem.

Ispitele sunt niște întreceri atletice. Niște teste. Niște ocazii de a face ceva neplăcut lui Dumnezeu. Dacă le acceptăm, ele devin păcate. În caz contrar, când le întoarcem capul și spunem nu, ele ne întăresc spiritual. Fără ispite, nu am putea fi vreodată conștienți de nivelul de viață sufletească din noi. În acest sens, ispitele acționează ca un barometru al vieții noastre spirituale.

Dar ispitele sunt ceea ce sunt: invitații la păcat. Iar Dumnezeu nu poate fi autorul lor. Dumnezeu ne invită la bine. Dracul este autorul ispitelor. Iar Dumnezeu le tolerează, când, dacă și unde vrea EL. O face spre a noastră întărire. Nu ai putea să verifici cât de solid e un baraj, dacă nu pui și apă în lac. Nu experimentezi cu adevărat postul, dacă nu ai tentația cărnii, prin care să îți călești refuzul.

Așa că omul meu a propus varianta „nu ne lăsa pe noi în ispită”, care ar clarifica un pic problema. Adică, să cerem ca Dumnezeu să nu ne abandoneze, să nu ne lase singuri în ispită.

Soluția merge, dar e incompletă.

Întâi, nu aș încerca să „corectez” rugăciunea, pentru că autorul ei e nimeni altul decât Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și cred cu tărie că El știa ce spune, atunci când a compus-o. Am putea-o corecta doar dacă traducerea din original ar fi fost greșită. Dar isenikis imas (grecește) și ne nos inducas (latină) înseamnă același lucru: nu ne duce.

În al doilea rând, rugăciunea cere ca Dumnezeu să nu ne ispitească. Ca și Mântuitorul în Ghetsimani, zicem „Tată, de este cu putință, să treacă de la Mine paharul acesta.” Nu doar să nu ne abandoneze în clipa ispitei, dar să nu ne ispitească deloc. Recunoaștem astfel că ispita nu vine de capul ei, ci e direct dependentă de voința Domnului. Iar cel ce e deasupra ispitelor „ne va da și mijloacele să ieșim din ele”.

În al treilea rând, varianta „nu ne lăsa pe noi în ispită” lasă să se înțeleagă că ispita e cu sens unic. Din afară către noi. Dar și noi putem deveni prilej de ispită pentru cineva de lângă noi. Putem „sminti” zice românul. Iar varianta uzuală, „nu ne duce” acoperă și acest înțeles. Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ferească să fim prilej de ispită pentru aproapele nostru.

Recunosc, textul poate fi greșit înțeles la o lectură superficială. Însă m-aș feri să îl modific doar pentru că așa mi se pare mie. În schimb, aș spune de o mie de ori rugăciunea Tatăl nostru, sperând că Dumnezeu mă va ajuta să înțeleg cu inima, nu cu mintea și că mă va feri de ispita modernizării unui text care e mai vechi decât veacurile.