Bucătarul lui Dumnezeu

Citesc în continuare din Scara sfântului Ioan. Un paragraf frumos m-a făcut să mă opresc și să îl notez. E din Cuvântul al 4-lea, despre ascultare: 

Nu voi înceta a vă povesti minunata virtute a bucătarului acelora de acolo (al unei mănăstiri). Văzându-l pururea meditând și vărsând lacrimi întru slujba sa, l-am rugat a-mi spune și mie cum s-a învrednicit de un așa har. Silit de mine, îmi răspunse: Niciodată, zise, n-am cugetat a sluji oamenilor, ci lui Dumnezeu. Și mă socoteam nevrednic să obțin liniștea, având mereu înaintea ochilor minții vederea focului și a flăcărilor viitoare. 

Bucătarul acela se raporta la Dumnezeu. Făcea slujba lui, așa neînsemnată în aparență, ca și cum cocea pâine pentru Dumnezeu, nu pentru oameni. Asta îi dădea liniște duhovnicească și hărnicie. Și sunt sigur că din mâinile lui ieșea o pâine gustoasă.

Până acum în lectura mea, capitolul al patrulea are cîteva exemple de oameni cu virtutea ascultării, pe care autorul, Sfântul Ioan Scărarul, i-a întâlnit în peregrinările sale. Arhidiaconul Macedoniu a cerut să i se prelungească pedeapsa, chiar nedreaptă, pentru că îi făcea bine la suflet să se știe defăimat și pus la colț. Monahul Isidor a stat șapte ani la poarta mănăstirii pentru smerenia lui. Apoi a murit și s-a mântuit. Și altele...