joi, 26 februarie 2015

Bucătarul lui Dumnezeu

Citesc în continuare din Scara sfântului Ioan. Un paragraf frumos m-a făcut să mă opresc și să îl notez. E din Cuvântul al 4-lea, despre ascultare: 
Nu voi înceta a vă povesti minunata virtute a bucătarului acelora de acolo (al unei mănăstiri). Văzându-l pururea meditând și vărsând lacrimi întru slujba sa, l-am rugat a-mi spune și mie cum s-a învrednicit de un așa har. Silit de mine, îmi răspunse: Niciodată, zise, n-am cugetat a sluji oamenilor, ci lui Dumnezeu. Și mă socoteam nevrednic să obțin liniștea, având mereu înaintea ochilor minții vederea focului și a flăcărilor viitoare. 
Bucătarul acela se raporta la Dumnezeu. Făcea slujba lui, așa neînsemnată în aparență, ca și cum cocea pâine pentru Dumnezeu, nu pentru oameni. Asta îi dădea liniște duhovnicească și hărnicie. Și sunt sigur că din mâinile lui ieșea o pâine gustoasă.

Până acum în lectura mea, capitolul al patrulea are cîteva exemple de oameni cu virtutea ascultării, pe care autorul, Sfântul Ioan Scărarul, i-a întâlnit în peregrinările sale. Arhidiaconul Macedoniu a cerut să i se prelungească pedeapsa, chiar nedreaptă, pentru că îi făcea bine la suflet să se știe defăimat și pus la colț. Monahul Isidor a stat șapte ani la poarta mănăstirii pentru smerenia lui. Apoi a murit și s-a mântuit. Și altele...

Maria şi dragonul

Discuție cu Maria, azi dimineață în mașină:
- Maria, ce vrei să te faci când vei fi mare ?
Maică-sa aștepta să zică doctor, eu, astronaut. Părinți vizionari, nu așa.
- Când mă fac mare, vreau să mă fac... prințesă. O să îmi găsesc un prinț, el o să mă salveze de la dragon și apoi o să mă mărit cu el.
 - Și care dintre Mihai și Gabi ( băieții gemeni ai bunilor noștri prieteni ) vrei să fie prințul tău ?
- Păi nu știu. Îmi place de amândoi. 
- Uite cum facem, zic eu, îi trimiți pe fiecare să se lupte cu dragonul. Cine îl învinge, se mărită cu tine.
- Bine, încuviințează Maria, râzând. Așa facem. 
- Dar dacă îi învinge dragonul pe amândoi?
- Atunci mă mărit cu dragonul.

marți, 10 februarie 2015

Şi nu ne duce pe noi în ispită

Deunăzi, un om s-a apropiat de mine după slujbă și m-a întrebat dacă nu cumva formula de la sfârșitul rugăciunii Tatăl nostru greșită. Dumnezeu nu ispitește pe nimeni. Dracul ispitește. Atunci de spunem, în cea mai importantă rugăciune a noastră, „și nu ne duce pe noi în ispită” ?

Păi să vedem.

Ispitele sunt niște întreceri atletice. Niște teste. Niște ocazii de a face ceva neplăcut lui Dumnezeu. Dacă le acceptăm, ele devin păcate. În caz contrar, când le întoarcem capul și spunem nu, ele ne întăresc spiritual. Fără ispite, nu am putea fi vreodată conștienți de nivelul de viață sufletească din noi. În acest sens, ispitele acționează ca un barometru al vieții noastre spirituale.

Dar ispitele sunt ceea ce sunt: invitații la păcat. Iar Dumnezeu nu poate fi autorul lor. Dumnezeu ne invită la bine. Dracul este autorul ispitelor. Iar Dumnezeu le tolerează, când, dacă și unde vrea EL. O face spre a noastră întărire. Nu ai putea să verifici cât de solid e un baraj, dacă nu pui și apă în lac. Nu experimentezi cu adevărat postul, dacă nu ai tentația cărnii, prin care să îți călești refuzul.

Așa că omul meu a propus varianta „nu ne lăsa pe noi în ispită”, care ar clarifica un pic problema. Adică, să cerem ca Dumnezeu să nu ne abandoneze, să nu ne lase singuri în ispită.

Soluția merge, dar e incompletă.

Întâi, nu aș încerca să „corectez” rugăciunea, pentru că autorul ei e nimeni altul decât Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și cred cu tărie că El știa ce spune, atunci când a compus-o. Am putea-o corecta doar dacă traducerea din original ar fi fost greșită. Dar isenikis imas (grecește) și ne nos inducas (latină) înseamnă același lucru: nu ne duce.

În al doilea rând, rugăciunea cere ca Dumnezeu să nu ne ispitească. Ca și Mântuitorul în Ghetsimani, zicem „Tată, de este cu putință, să treacă de la Mine paharul acesta.” Nu doar să nu ne abandoneze în clipa ispitei, dar să nu ne ispitească deloc. Recunoaștem astfel că ispita nu vine de capul ei, ci e direct dependentă de voința Domnului. Iar cel ce e deasupra ispitelor „ne va da și mijloacele să ieșim din ele”.

În al treilea rând, varianta „nu ne lăsa pe noi în ispită” lasă să se înțeleagă că ispita e cu sens unic. Din afară către noi. Dar și noi putem deveni prilej de ispită pentru cineva de lângă noi. Putem „sminti” zice românul. Iar varianta uzuală, „nu ne duce” acoperă și acest înțeles. Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ferească să fim prilej de ispită pentru aproapele nostru.

Recunosc, textul poate fi greșit înțeles la o lectură superficială. Însă m-aș feri să îl modific doar pentru că așa mi se pare mie. În schimb, aș spune de o mie de ori rugăciunea Tatăl nostru, sperând că Dumnezeu mă va ajuta să înțeleg cu inima, nu cu mintea și că mă va feri de ispita modernizării unui text care e mai vechi decât veacurile.