miercuri, 24 decembrie 2014

O liturghie în zori

O liturghie în zori. Ca să-l parafrazez pe Eminescu, într-una din primele lui poezii.

Am slujit liturghia devreme, pentru oamenii care ar fi dorit să se spovedească și împărtășească în ultima zi a postului Crăciunului. Era 7:30, mijeau zorii, iar în biserică era liniște. Doar noi doi, slujitorii de la catedrala Bunavestire și ... Maria. S-a trezit conștiincioasă și a vrut să mă însoțească.

Și m-am simțit ca în vremurile primare. Ca și cum era prima liturghie săvărșită vreodată pe pământ iar oamenii nu fuseseră creați încă. O pace și un firesc al lucrurilor de care mulți dintre noi am avut parte doar de câteva ori în viață, dar pe care le căutăm în fiecare zi.

duminică, 9 noiembrie 2014

O căsătorie la Montreal

Am oficiat, pentru prima dată de când sunt în Montreal, o cununie în care am introdus și rugăciuni în limba engleză. Mirele și familia lui aveau și ei nevoie să înțeleagă ce se citea, chiar dacă mireasa era româncă, iar biserica e una românească.

Și am observat cum formula cununiei este ușor diferită în textul englezesc: Servant of God [numele mirelui] is crowned FOR the servant of God [numele miresei]. Adică „robul lui Dumnezeu ... este cununat (încoronat) PENTRU roaba lui Dumnezeu ... ”.

Același cuvânt (crowned) este folosit și pentru încoronarea unui rege. Mai mult: se încununează pentru ea, nu cu ea, cum spunem în textul românesc. O semnificație suplimentară se descoperă doar prin simpla traducere. Mirele și mireasa sunt încoronați ca rege și regină și dăruiți unul altuia ca atare.

Deși, dacă stau să mă gândesc, în românește semnificația e la fel de interesantă: el se cunună (încoronează) cu ea și ea cu el. Mireasa devine astfel coroana mirelui iar mirele, coroana miresei. Frumos ...

Și încă o diferență: în România, căsătoria de la starea civilă și cea de la biserică sunt separate. În Canada, preotul oficiant este în același timp și ofițer de stare civilă. În această calitate, el adună din timp actele celor doi, iar în deschiderea slujbei cununiei, pune întrebarea aceea bine cunoscută mirilor: De bună voie și nesilit de nimeni, o iei în căsătorie ...

marți, 14 octombrie 2014

Mestecene, spune-i cerului că-l salut !

Urmăresc pe Youtube filmul realizat de Sylvain Tesson pe malul lacului Baikal, în Siberia. A locuit acolo șase luni ca să savureze solitudinea și viața redusă le nevoile esențiale.

Îl văd cum stă în cabana lui, citind și scriind abundent. Zice: 
Cabana este laboratorul. Locul unde viziunile asupra naturii se metamorfozează în pagini de scriitură. Pentru această alchimie, îți trebuie ochi, cerneală, fum și alcool. 
De asemenea, spune cum, pentru a rezista solitudinii, ai nevoie de un anumit ritm cotidian, de o rutină bine pusă la punct și respectată. El citea mult, pescuia, spărgea lemne, scria. Își împărțise ziua în două: o parte pentru spirit, alta pentru trup și nevoile materiale. Fuma țigări cubaneze, în timp ce citea din Casanova și savura o vodka de prin partea locului.

Avea deja antrenamentul fizic și mental necesar. Cu ceva timp în urmă, traversase Eurasia de la nord la sud. Nu era un amator care, într-o zi, s-a dus într-o cabană și i-a fost bine. Era un călit, obișnuit și cu iernile, dar și cu propria companie.

Una din momentele plăcute are șederii la lac a fost când un vânător i-a dat doi căței de cinci luni, care i-au devenit buni companioni. Pe coloana sonoră e intercalat un cor rusesc, interpretând ceea ce ghicesc să fie Crezul sau o melodie asemănătoare.

Scrie, la un moment dat, pe un trunchi de mesteacăn, cu un marker:

Mestecene, îți încredințez mesajul meu: spune-i cerului că-l salut !




sâmbătă, 23 august 2014

Unde îşi ţine regina Canadei jucăriile ?

Azi am fost la Ottawa. Erau 19 grade și ceață de dimineață, iar amiaza ne-a adus un plăcut 26 de grade și cer ușor noros. Suficient de senin, dar având acei norișori care dau bine în fotografii.

Am plecat devreme, ca niște gospodari, având ca primă țintă Palatul Parlamentului. Acolo, bilete de vizită erau gratuite și am prins un grup aproape imediat, pentru că grupurile în engleză erau deja făcute pentru următoarele două ore, pe când în franceză erau disponibile într-o jumătate de oră. Pe care am petrecut-o fotografiind împrejurimile Palatului.

Parlamentul canadian e alcătuit după modelul celui britanic. Regina Angliei e șeful statului canadian. Am văzut Chambre de Communes (Camera deputaților) și Senatul. Diferența e că senatorii sunt în număr fix, de 308 și sunt numiți pe viață, de către guvernatorul general, locțiitorul reginei. Fiecare provincie importantă are 24 de senatori, teritoriile nordice mai puțin.

Am urcat în Turnul Păcii. Turnul acela mare, central, din orice poze de profil. Acolo sunt nu mai puțin de 53 de clopote, iar în vârf un belvedere care, sincer, mi-a făcut genunchii să tremure un peu. Turnul are 92 de metri, găzduiește primul ascensor înclinat din Canada (unghi de 9 grade), a fost construit în opt ani (1919-1927) și conține o capsulă a timpului, pusă în 1919. Mă întreb ce or fi pus în ea...

Organizarea exemplară, ca de obicei. Grupurile se succedeau la 10 minute unu de altul, dar nici un grup (eram vreo 40 de persoane în al nostru) nu se poticnea de celălalt.

Fără să intru în date istorice, sau să vorbesc de zecile de portrete ale unor prim-miniștri, care acopereau pereții coridoarelor de piatră, pot spune atât: palatul inspiră respect. Pentru prezentul și mai ales pentru trecutul acestei țări. Iar biblioteca a vorbit fără cuvinte despre istoria unei instituții care se identifică cu istoria Canadei. Maria era extaziată văzând atâtea cărți, dar nu a înțeles un lucru: unde se află camera unde regina își ține jucăriile. Dacă e regină, trebuie să aibă multe jucării, nu ?

La sfârșit, nu puteam să nu trecem pe la Muzeul Aviației. Acolo unde visele de copil par să prindă contur. Nu am ratat ocazia și am făcut fotografii până când bateria aparatului nu a mai putut ține pasul cu entuziasmul copilăresc care se trezea în noi.





vineri, 15 august 2014

Cugetări despre sfinţi

Filipeni II,12: „Cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră.” 

Mă întreb de ce nu scrie cu grijă sau cu luare-aminte, ci foarte grav, sobru: cu frică. Și îmi amintesc de câteva rânduri din Jurnalul Fericirii: deasupra intrării într-un sat de ticăloși stau doi drăcușori plictisiți. Deasupra intrării unei mănăstiri de călugări îmbunătățiți stau două mii și sunt foarte agitați.

Nu toți suntem la fel de mult ispitiți, ci pe măsura credinței fiecăruia. Pot spune că ispitele, ca număr și intensitate, sunt un fel de barometru al vieții noastre morale. Dacă suntem ispitiți, e semn cert că Dumnezeu nu ne-a uitat. Dar, sincer, acest gen de iubire divină ne apasă uneori greu pe umeri. E greu să faci fapte bune sau să-i zâmbești celui care te-a înjurat. E firesc să ți se pară greu, căci recunoscându-ți limitele, le poți depăși mai ușor. Nu e păcat să spui că e greu. Păcat este să te oprești după această constatare.

Nu cred că sfinții au fost niște meteori ori niște supraoameni. Au fost (și sunt) tot oameni obișnuiți, care râd, care se murdăresc pe barbă când mănâncă, care merg la veceu, care plâng la Sfânta Euharistie și care își pregătesc cu propriile mâini murături pentru iarnă. Au purtat ochelari, au sughițat sau au cântat fals, dacă nu erau prea dotați vocal. Harul sfințeniei nu te face bun la muzică, nu gonește boala dacă nu vrea Dumnezeu, nu te face mai deștept sau mai frumos. Harul te sfințește. Iar sfințenia e ... altceva.

miercuri, 13 august 2014

Omul modern şi rugăciunea

O însemnare din 2000, găsită în jurnalul meu de atunci. Citeam cartea părintelui Marc Antoine Costa de Beauregard.

Omul modern nu poate simți rugăciunea fără o cunoaștere adecvată a unei teologii a rugăciunii și fără o cunoaștere a propriei persoane, a propriilor limite. Trăim într-o lume a informației și a vitezei. Nu putem face abstracție de curiozitatea intelectuală a omului modern. Nu mai avem, poate, simplitatea de gândire a secolului al IV-lea, dar ne închinăm aceluiași Dumnezeu.

Iată niște lecturi de la părintele Marc Antoine Costa de Beuregard, francez de origine și preot ortodox de-al nostru, în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale:

„Pentru a purcede la purificarea de patimi, trebuie să cunoaștem legile care guvernează firea noastră și în special „omul interior”. Părinții Bisericii au dezvoltat, de-a lungul timpului, cea mai profundă psihologie cu putință. Fără o descriere a sufletului omenesc, problema răului rămâne ascunsă.
Trebuie să șlefuim sensibilitatea noastră prin rugăciuni, pentru a putea percepe gândurile rele care sunt foarte subțiri, deseori la limita inconștientului. Lucrarea pocăinței, prin recunoașterea faptelor noastre, a cuvintelor și a gândurilor noastre, ne dă putința de a face să ajungă în conștiință, sub privirea lui Dumnezeu, ceea ce este inconștient în noi. În mod progresiv, printr-o spovedanie regulată, pe măsură ce cad barierele rușinii și ale fricii, inconștientul se descoperă.

La sfârșitul veacurilor, totul va fi conștient. Deseori, fapta este cea care permite revelarea unui gând tainic. Gândul generator al faptei este inconștient; datorită faptei care este asemeni fructului, gândul va putea să iasă la iveală. Din faptele noastre putem ajunge la cunoașterea gândurilor care există latent în noi. Fapta este simptomatică. Ea este fructul după care este apreciat copacul, iar gândurile sunt seva care circulă în copac. De aceea Sfinții Părinți ne îndeamnă să ne mărturisim faptele, păcatele. Tot de aceea, cum explică Sf. Apostol Pavel, Dumnezeu a dat Legea cu scopul de a fi descoperit păcatul, boala tainică a omului lăuntric. Omul nu poate fi mântuit într-o lume în care totul este permis, pentru că, în acest mediu, el nu are ocazia să conștientizeze gândurile care sunt în el. „Dar ei nu au cunoscut păcatul decât prin Lege”(Romani VII,7)

Sfântul Ioan Scărarul descrie gânduri care sunt deja în noi și care ies atunci când începem să ne rugăm. Acestea sunt grijile și preocupările noastre. Avem impresia că ele ies din noi. Gândurile acestea erau în noi și rugăciunea le-a scos la lumina zilei.”

Și mă gândesc: ca preot și nu numai, ai nevoie să cunoști foarte multă psihologie, pe lîngă Psaltire și Evanghelie. Părintele Cleopa a avut doar oficial patru clase. El s-a instruit însă toată viața, ca un autodidact, și a avut o memorie rară.

sâmbătă, 5 iulie 2014

Figuri bizantine

Mă tot țineam de mult să iau la răsfoit meticulos caietul meu ăla roșu pe care l-am folosit la cursuri în anul IV la Teologie. Pentru că, pe lângă note de curs, am notat diverse citate și lecturi ale momentului. Steinhardt, Patapievici, părintele Marc-Antoine, Charles Diehl și alți mulți. Cum prindeam câte o vorbă de duh, cum o scriam acolo. Cu prelegerile profesorului la curs mai trișam, dar la cugetările de duh, nu.

Iată cum descrie Charles Diehl, în Figuri Bizantine, portretele unor împărătese bizantine din secolele V și VI:

Evdochia, soția lui Teodosie al II-lea:
Avea douăzeci de ani. Era minunat de frumoasă, destul de înaltă și admirabil făcută; un păr blond și ondulat îi încadra fața ca o aureolă de aur și scotea în evidență strălucirea tenului; avea ochi frumoși, inteligenți și vii, care se plecau în jos cu modestie, un nas grec și un mers grațios și nobil. Pe lângă acestea, ea vorbea frumos.

... Ce ciudat destin acela al Athenais-Evdochiei, născută păgână la Atena, devenită printr-o căsătorie, din dragoste, împărăteasă în Bizanț, moartă în exil la Ierusalim, lângă mormântul lui Hristos, ca o creștină mistică, cucernică și pasionată.
Pe Teodora, soția lui Iustinian, o descrie așa:
O dansatoare banală, cu viața mai puțin legată de morală, care într- zi, sătulă de lipsa de ancorare de până atunci, se căsătorește și acceptă în viața ei credincioșia și statornicia față de viața de familie și de bărbat.
Dar mai privește un aspect:
O mare împărăteasă, care a ocupat alături de Justinian un loc considerabil și care adeseori a jucat un rol decisiv în guvernare, o femeie cu un spirit superior, o inteligență rară, cu o voință energică, o creatură despotică și mândră, violentă și pasionată, complicată și adeseori impresionantă, dar totdeauna infinit de seducătoare. A fost atât de mult femeie...

vineri, 13 iunie 2014

Thomas Merton - Thoughts in Solitude

Trei extrase din cartea lui Thomas Merton, Thoughts in Solitude:
Omul știe că și-a găsit vocația atunci când încetează să se mai gândească cum să trăiască și începe efectiv să trăiască. Când ne găsim vocația – gândirea și viețuirea devin una.

Smerenia e o virtute, nu o nevroză. Adevărata smerenie nu inhibă niciodată o faptă cu adevărat bună. Smerenia ne dă libertatea să facem ceea ce e cu adevărat bine, prin aceea că ne arată iluziile și ne reține de la ceea ce a fost doar un bine aparent. O smerenie care ne îngheață ființa și face frustrantă orice faptă sănătoasă nu e deloc smerenie, ci doar o mândrie deghizată. 

Contradicțiile au existat dintotdeauna în sufletul omului. Dar numai când preferăm să le analizăm, în loc să tăcem, ele devin o problemă constantă și de nerezolvat. Nu ne este dat să rezolvăm toate contradicțiile, ci să trăim cu ele, să ne ridicăm deasupra lor și să le vedem în lumina exterioară și a valorilor obiective, care le fac să pară banale, prin comparație.

luni, 28 aprilie 2014

Un film bun: Preotul

Un dialog din filmul rusesc Preotul, un sfat pe care i-l dă părintele unui om care nu se înțelegea cu nevasta:
Am să-ți spun un secret: câteodată și eu mă tem de Alevtina mea și n-o am la inimă, n-ai cum să fugi de tine. Dar pe urmă stau și mă gândesc: ea e tocila mea, de ea mă ascut. Și dacă ea n-ar fi, uneori, așa de rea, oare eu aș fi la fel de bun ?

De cele mai multe ori, Dumnezeu ne dă soții care nu seamănă cu noi. Iată, eu și Alevtina Andreevna a mea. Eu sunt slab, înalt, strunit. Ea e rotunjoară și plinuță. Dacă ne privești dintr-o parte, eu sunt unu, ea – zero. Dar împreună formăm zece. Fără mine, fără unu, ea ar fi fost zero. Dar și eu fără ea, fără zero, aș fi rămas doar unu.
Actorul preotului din film îmi aduce aminte de Robert Powell, în „Iisus din Nazaret”. O privire detașată parcă de lume, o privire care îți vorbește chiar și atunci când nu spune nimic.

Câteva secvențe mi-au rămas în minte: cum îi spunea fetiței gâză mică. Cum îl spovedește pe cel care îi pusese pistolul la tâmplă. Cum a adoptat pe copiii orfani. Cum a plecat preoteasa lui în pădure, iarna, pentru se îmbolnăvise de tifos și nu voia să-i molipsească pe copii. I-a lăsat o scrisoare de adio și el regreta că nu i-a spus mai des cât de mult o iubește. Cum a cerut colonelului neamț să-i aducă pe deținuții ruși din lagăr la slujba de Înviere ca să mănânce și ei, săracii, o bucată de pâine sau un ou.

Nu voi povesti aici filmul. Dar îl recomand cu căldură oricui vrea să vadă viața lăuntrică și de familie a unui preot ortodox, în timpul războiului.


joi, 24 aprilie 2014

Părintele Efrem şi avionul

Cred că eram în anul al treilea la facultate, când părintele Efrem, starețul mănăstirii Vatoped de la Sfântul Munte a făcut o vizită la Facultatea de Teologie din București. A ținut o cuvântare în fața studenților. Amfiteatrul era plin. Părintele Răducă traducea din greacă în română.

La un moment dat, a vorbit despre simplitate în general și simplitatea viitorilor preoți, în special. Și despre smerenie. Cum erau simpli odinioară preoții de la sat, din Grecia și de la noi, cum mergeau prin parohie cu căruța, nu cu mașina, ca acum. Un cadru didactic din sală (cred că Domnul Gabor) l-a întrebat politicos, dar realist:

- Părinte, și ați venit tocmai din Grecia, cu avionul, ca să ne spuneți lucrul acesta ?

Întrebarea i-a amuzat și pe stareț și pe studenți, iar atmosfera a devenit dintr-o dată mai relaxată. Aproape familială. Ca între un părinte și ucenicii lui. Iar discuția care a urmat i-a lămurit pe toți unde îți permiți să fii simplu, și unde nu ai încotro, decât să accepți uneltele pe care ți le pune la dispoziție lumea modernă.

marți, 11 martie 2014

Capra cu trei iezi ca poveste de groază

Aseară am ascultat cu Maria povestea Capra cu trei iezi în varianta audio. Cred că e aceeași variantă pe care am ascultat-o și noi când eram copii. Un povestitor cu oleacă de acșent moldoviniesc îi dădea un plus de farmec.

Am rămas însă puțin trăznit auzind niște detalii demne de un film de groază: lupul, după ce îi mănâncă pe cei doi iezi mai mari, „așază cele două capete cu dinții rânjiți în ferești, de ți se părea că râdeau; pe urmă unge toți păreții cu sânge, ca să facă și mai mult în ciuda caprei, ș-apoi iese și-și caută de drum” (citat din textul original).

Ce trebuie să fie trăit mezinul după ce a ieșit din ascunzătoarea lui e o scenă scoasă parcă de filmul Saw, iar lupul pare un fel de Hannibal Lecter în variantă neaoșă. Adică nu s-a mulțumit dihania doar să îi mănânce pe cei doi iezi mai mari. A vrut să și dea o lecție. Să lase semne. Să își pună semnătura, ca vestiții criminali în serie.

A trebuit să beau câteva pahare de vin înainte de culcare ca să îmi alung din minte imaginile acelea cu scena crimei, ce părea zugrăvită în roșu de un pictor suprarealist la beție. Maria nu a avut nici o problemă, a adormit în brațele mele încă înainte de a ajunge la episodul cu capra piromană. Asta a fost altă scenă și alt pahar de vin.

Ce imaginație morbidă a detaliilor trebuie să fi avut Ion Creangă atunci când se așeza la masa de scris ! Și pe noi ne supără când se uită ăla micu’ la Transformers...

sâmbătă, 22 februarie 2014

Cuvinte ale părintelui Teofil de la Sâmbăta

Un alt cuvânt, de data asta a părintelui Teofil de la Sâmbăta, cu câteva luni înainte de mutarea în ceata celor care cuvântă cu îngerii: 
Eu sînt sigur că merg în Rai. Cineva poate să spună că sînt mîndru. Dar nu pentru faptele mele cred că merg în Rai, ci pentru bunătatea lui Dumnezeu. Nu se poate să fi făcut Dumnezeu Raiul ca să-l ţină gol. Trebuie să ne potrivim cu Raiul, să ne placă în Rai şi să ne silim să-l cîştigăm, şi-l vom cîştiga. Căci Dumnezeu este Dumnezeul milei şi al îndurărilor. La slujbe auzim mereu că Dumnezeu bun şi iubitor de oameni este. Păi, de ce să nu credem că e bun şi iubitor, şi de ce să mă îndoiesc că mă va milui şi mîntui şi pe mine?
 Vorbele acestea fac parte dintr-un interviu realizat de Claudiu Târziu, pentru Formula AS, în ferbruarie 2009. În ctombrie al aceluiaș an, părintele Teofil se ducea la Domnul.

joi, 20 februarie 2014

Ultimele cuvinte ale părintelui Adrian de la Antim

Ultimele sfaturi ale Părintelui Adrian Făgețeanu, de la Mănăstirea Antim (mutat la Domnul la 27 septembrie, 2011, chiar de ziua Sfântului Antim):
”Smerenia e cel mai mare dar de la Dumnezeu, izvorul celorlalte. Să aveți smerenie. Și jetfelnicie. Iar de ai supărat pe cineva, să-ți pară rău și să te împaci cu el.”.
Omul acesta, mic de statură, dar impunător în atitudine, a trăit 99 de ani și a fost binecuvânat de Dumnezeu să se mute la cele veșnice chiar în ziua ocrotitorului mănăstirii unde a slujit.

Am fost și eu la Antim. Și am slujit Sfânta Liturghie alături de el. Stătea în colțul altarului. Smerit și rugător.

Părinte Adrian, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

marți, 18 februarie 2014

Preotul din romanul Moby-Dick

De la înălțimea celor aproape doi metri ai săi, preotul vorbi marinarilor:
„Vai și amar de cel ce se lasă abătut de la îndatoririle-i evanghelice! Vai și amar de cel ce încearcă să toarne ulei peste apele asupra cărora Domnul a abătut clocotul furtunii! Vai și amar de cel care ține mai mult la bunul său renume, decât la sfințenie! Vai și amar de cel care, în această lume, nu cunoaște rușinea! Vai și amar de cel ce nu vrea să rostească adevărul, închipuindu-și că minciuna e cea care îl poate mântui! Da, vai de cel care, după cum spune marele cârmaci Pavel, se apucă să propovăduiască altora, deși el însuși e un fugar dinaintea Domnului!”
O predică a preotului din romanul Moby-Dick de Herman Melville, la profetul Iona. Nu știu de ce, dar, ca în atâtea texte bune, mă simt direct avizat. Parcă mi se adresează mie.


duminică, 26 ianuarie 2014

O întâlnire care a schimbat o viață

Îmi stăruie de câțiva ani în minte o imagine: aceea a lui Zaheu și a Mântuitorului.

Văd pe Hristos, înconjurat de mulțime, cum Își ridică ochii Săi mari și limpezi spre pomul lui Zaheu. Ce bucurie va fi fost pe vameșul convertit, când privirea aceea se adresa LUI, îi spunea o veste bună! E un moment de siguranță, de tinerețe duhovnicească, de îndrăzneală.

Cred că ceea ce a urmat – „Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor și, de am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” – este prima spovedanie de tip creștin.

joi, 16 ianuarie 2014

Fericirea în cuplu

La radio, cineva vorbea despre cuplurile fără copii, care ar fi mai fericite decât cele cu copii. Nu mi-a plăcut abordarea. Confundă fericirea cu confortul și cu timpul liber. Așa e, noi o avem pe Maria și luăm multe decizii în funcție de ea. La fel, ne decidem petrecerea timpului tot împreună sau în funcție de ea. Dar asta nu are nici o treabă cu fericirea. Ori cu lipsa ei. Renunț la lectura unei cărți, sau o scurtez, ca să mă ocup de copil. În loc să mă uit la un film, ne uităm toți trei la desene animate. Chiar dacă am mai văzut deja desenul ăla de cinci ori. Renunțăm la unele plăceri ale noastre, pentru plăcerea copilului. Dar iarăși, asta nu are nimic a face cu fericirea. Nu pierdem fericire. Fericirea e altă chestie. Fericirea copilului devine și a noastră. Și viceversa.

Un cuplu fără copii își permite tabieturi. Vor să meargă la bibliotecă? Se duc la bibliotecă. Vor să nu facă nimic? Nu fac nimic. Nimeni altcineva nu le decide timpul, așa cum o face un copil. Dar asta nu îi face neapărat mai fericiți. Doar mai confortabili. Iar confortul nu e același lucru cu fericirea.

Un cuvânt greșit folosit este, în cazul de față, fericire. Iar al doilea, cuplu. Nu se spune cuplu. Se spune familie. Iar asta are rezonanțe multiple. Un cuplu pot fi și doi homosexuali. Dar ei nu pot fi o familie.

Același interlocutor la radio folosea expresia cuplu cu copii. Ca și cum ar exista așa ceva. Există familie. Adică în loc de persoane distincte care viețuiesc împreună, ai un grup coerent, care funcționează ca un întreg.

Poate că sunt de modă veche. Țin cu dinții de integritatea familiei. De asta nu pot concepe copilul ca pe ceva ce „mă încurcă” în drumul meu spre fericire. Pentru că ar fi o fericire egoistă.