Junalul și blogul

Jurnalul bun e ca salamul de la Tache Măcelaru... Nu e cum zice lumea... că știe să îl facă oricine... E o artă! E arta sincerității confesive.

Așa zice părintele Dorin Picioruș pe platforma lui, Teologie Pentru Azi. Iar asta se aplică și blogurilor în general. Pentru că ce altceva este (sau ar trebui să fie) un blog, decât un jurnal ieşit în online.

Am comparat adesea blogul cu vârful unui iceberg, adică partea dintr-un jurnal ce stă la vedere, deasupra apei. Partea cea mai consistentă, însă, rămâne în adânc.

Crezul în varianta corală

Am găsit deunăzi o piesă corală mai puțin cunoscută și totuși familiară. Crezul, cântat pe 4 voci bărbătești.

http://www.bestmusic.ro/corala-barbateasca-ortodoxa-armonia/crezul-arm-dupa-o-varianta-ruseasca-de-nicolae-giolu-683108.html

Este o armonizare făcută de Nicolae Giolu, după o variantă rusească. Interpretarea în linkul de mai sus e a corului Armonia din Constanța.

Am cântat și eu la Antim, cu Giolu ca dirijor. Și am cântat și acest Crez, variantă corală. Cu o armonie asemănătoare întrucâtva Canonului Mare, era mereu un moment trăit și luat în serios, chiar dacă eram studenți. Noi l-am cântat înaintea celor de la Armonia. Și nu pot să îmi ascund o ușoară mândrie. Îl recomand oricui înainte de a începe ziua. Tonifică.

Cu Maria în livadă

Ieri mi-am luat o zi liberă ca să merg cu grădinița Mariei la cules de mere. Locul se numea Verger Labonté, în Ille Perrot. Fiecare educator și părinte avea câte doi copii în grijă. Eu am avut pe Maria și pe Lidia. S-au chițăit și s-au jucat aproape tot timpul. Asta când nu își disputau locul de la fereastră.

La livadă, gazdele aveau de toate: mic spectacol despre părțile componente ale mărului, plimbare cu tractorașul, animale de fermă, lan de porumb amenanjat ca labirint, loc de picnic și, bineînțeles, livada cu meri. În viața mea n-am văzut atâtea mere într-un pomișor înalt de 3-4 metri.

Ca de obicei, să faci fotografii copiilor care se joacă e o treabă dificilă. Se mișcă mult. O secundă îți dau cel mai frumos zâmbet, iar în următoarea au și plecat.

În septembrie, lumina este destul de turbată, așa că am avut nevoie de puțină corectură de contrast, umbre și lumină de umplere. Am folosit programul prioritate de diafragmă. Îmi doresc să fi avut un filtru polarizant.

Fiindcă aveam în grijă pe Maria și pe colega ei, aveam un ochi la ele și doar unul la obiectivul foto. Fotografiile nu sunt, deci, opere de artă. Dar zâmbetul de pe fețele lor, este.

Poruncă nouă vă dau vouă

„Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul” (Ioan XIII, 34).

Te poți întrece în discuții și sofisme, poți deveni aprig apologet al frumuseților ortodoxe sau critic neîndurător al încălcării moralei. Dar când vine vorba să răspunzi cu iubire sau măcar cu gentilețe omului care te-a enervat deunăzi: abia aici începe greutatea. Și paradoxul. Cum, pe ăla să-l iubesc ? Da, exact pe ăla. Mai ales pe ăla. A fost idiot? Tocmai de-aia să-l iubești.

E ușoară și comodă ortodoxia? Înălțătoare și înfierbântătoare de suflet, da. Dar, comodă? Nu. Comoditatea căutați-o la protestanți. Noi nu vă oferim puf și livrare de har la domiciliu. Noi vă oferim oftări duhovnicești și căutări. Neliniștea cea bună. Nopți de nesomn și întrebări.

Noi nu vă oferim nimic gratuit. Totul costă. Vreți să primiți ? Trebuie să sacrificați ceva din ce aveți sau sunteți. Doamne, ăsta sunt, cu păcatele și modestele mele virtuți. Dar, „jumătate din tot ce am dau celorlalți, iar cealaltă jumătate, Ție”, cum ar fi spus vameșul Zaheu. Nu păstrez nimic pentru mine.

Pentru că eu nu am sens decât prin Tine și prin aproapele pe care îl miluiesc cu iubire. Oricât de nevrednic de iubire ar fi el.

Omega Park

Încă o zi de octombrie care nu îmi trădează convingerea că toamna e o perioadă mai frumoasă chiar decât vara, aici în Canada. Am mai multă încredere în septembrie și octombrie decât în iunie și iulie. Iunie e o lună a contrastelor: ba o furtună, ba frig (câteva zile am avut chiar centrala termică în funcțiune), ba cald. Iulie are zăpușală și umezeală mai mare decât eram obișnuiți în România. 30 de grade aici se simt ca 38-40 din cauza umezelii.

Acum în octombrie pot să spun că e o vreme perfectă. Puțin peste 20 de grade ziua, Ceva mai răcoare noaptea. Iată de ce am profitat și am mers la Omega Park. Un fel de combinație între o grădină zoologică cu animale în libertate, un muzeu al satului și un parc de distracții. Cerbii, elanii, renii, mistreții și păsările erau libere. Parcul era îngrădit, dar avea o suprafață uriașă. Șoseaua pe unde treceau vizitatorii (în mașini) șerpuia această suprafață. Astfel că, mergeam cu viteză mică și ne opream să salutăm căprioarele care băgau capul pe geamul mașinii ca să primească ceva de mâncare. Morcovii se găseau la intrare.

Am mai vizitat o fermă și o copie a unei cabane din secolul al XVIII-lea unde amerindienii făceau schimburi în natură cu coloniștii francezi. Piei de castor contra puști ori țesături. Aveau chiar o listă de prețuri: o pușcă = 14 piei de castor, 4 cuțite = o piele de castor, etc.

Tăblițele de la Tărtăria

Cea mai veche inscripție din lume se pare că s-a descoperit în Transilvania. E vorba de trei plăcuțe de argilă: una cu ceea ce par a fi desene (o capră, un pom și un al treilea neidentificat, probabil un alt animal), a doua cu un fel de scriere pictografică iar a treia cu o scriere alfabetică.

Asta n-ar fi decât o descoperire de interes național, dacă vârsta pe care i-au acordat-o cercetători străini n-ar fi în jurul a 7000 de ani. Prin urmare, pe la anii 5300 î.Hr., cu aproape două milenii înaintea sumerienilor, cineva a folosit scrierea pe teritoriul țării noastre. Iar alfabetul sumerienilor era socotit drept primul sistem de scriere din istorie.

Tăblițele de la Tărtăria, județul Alba, căci despre ele este vorba, au fost descoperite în 1961 de arheologul clujean Nicolae Vlasa, alături de osemintele unui bărbat și de alte 26 figurine din piatră și argilă. Au fost primite cu entuziasm de comunitatea științifică internațională, dar mai puțin de cea românească.

Cea mai interesantă piesă este o tabletă rotundă de 6 cm diametru. Simbolurile seamănă cu cele ale sistemului pictografic de scriere sumerian, folosit de aceștia înaintea scrierii cuneiforme. Tăblițe asemănătoare au fost descoperite în Serbia și Bulgaria. Sumerienii au fost primii locuitori ai Mesopotamiei (Irak-ul de azi) și vorbeau o limbă care nu semăna cu cea a popoarelor semitice cu care se învecinau în zona fluviilor Tigru și Eufrat: evreii, arabii, fenicienii sau arameii. Straniu despre ei e că păreau să fi apărut din nimic în Mesopotamia, adică nu aveau precursori.

Unii savanți ruși, americani, bulgari și britanici au sugerat că poporul din Sumer a emigrat spre Orient pornind din spațiul carpato-danubian, ceea ce ar putea explica diferențele surprinzătoare dintre culturile sumerienilor și ale vecinilor lor semiți. Iar dacă alfabetul seamănă cu al sumerienilor dar e mai vechi decât ei, rămânem cu o întrebare: nu cumva strămoși ai sumerienilor au locuit și pe teritoriul de azi al României?