duminică, 21 octombrie 2012

Simplitatea aceea frumoasă

O Liturghie hrănitoare astăzi la biserică.

Doamna care avea parastas vorbea cu alte doamne și făceau zgomot, dar eu cântăm în continuare. Mulți oameni în vârstă sunt lipsiți de minime cunoștințe catehetice, pentru că altfel nu s-ar apuca să taie castraveții atunci când are loc Epicleza. Poate că următoarea mea predică o să fie una catehetică.

Am cântat Iubi-te-voi, Doamne, Axionul de Anton Pann, Tatăl nostru de Ciprian Porumbescu. Heruvicul și Răspunsurile Mari au fost cele obișnuite. O Doamnă mi-a spus că i-a plăcut mult Iubi-te-voi, Doamne și, după lacrimile din colțul ochilor, aș zice că e una din cântările ei favorite. Înseamnă mult și pentru mine să văd că cineva totuși mă ascultă.

Pe când citeam psalmul 50, m-am dus cu gândul la prospețimea și tonusul de după o Liturghie din timpul studenției. Fie la Sfânta Ecaterina, fie cu Marcela la Ciurel, fie la Antim. După slujbă, ieșeam din biserică și respiram adânc, privind cerul amiezii. Era frumusețea aceea simplă. Sau simplitatea aceea frumoasă.

Și, apropo de frumusețe. Părintele a vorbit în predică despre Filocalie. Colecția de scrieri ale Sfinților Părinți care arată „cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”. Definiția e a părintelui Stăniloaie, autorul colecției. Numele ei vine de la două cuvinte grecești: philos și calos. Adică „iubire de frumos”. Multe cuvinte au o origine asemănătoare: hidrofil = iubitor de apă, arghirofil = iubitor de bani, columbofil = caruia îi plac porumbeii, etc... Aș mai adăuga pedofil = care iubește copiii. Un cuvânt normal (cu toții suntem pedofili, pentru că ne iubim copiii) dar care s-a degradat din cauza păcatelor omenești și a devenit denumire a unei patimi. Astfel că simpla lui auzire ne oripilează.

Filocalia, însă, are cele două cuvinte grecești așezate invers. Iubire de frumos s-ar traduce Calofilie. Corect ar fi să spunem că filocalie înseamnă frumusețea iubirii. Iubirea spirituală, dumnezeiască.

luni, 8 octombrie 2012

Maria și accentul quebecos

Am constatat cu plăcere că Maria pronunță corect „hr”-ul acela tipic quebecos. Zice „voiture” sau „pleure”. Mi-am manifestat zgomotos bucuria, dând din picioare și pupând-o, încât se uita la mine și nu înțelegea.

Să vorbească bine franceză e foarte important pentru creșterea ei. Și sunt sigur că se datorează faptului că acasă vorbim numai în românește.

miercuri, 26 septembrie 2012

Din jurnalul lui Dick Proenneke

Am citit din jurnalul lui Dick Proenneke în pauza de masă. Se vede și din film, dar mai ales din carte, cât de mult îi plăcea să scrie și cu câtă grijă așternea pe hârtie detaliile unei zile. Dimineața pe la 6 pregătea pe sobă clătite cu miere și mirosul lor umplea cabana. Primul pește pe care l-a prins a fost dat prin grăsimea topită de la șuncă, apoi prin mălai și mai apoi prin miere, ca să prindă o crustă maronie în tigaie.

Scrie cum se simțea fericit venind să locuiască la Twin Lakes, pentru că era visul lui devenit realitate. Și scria în jurnal pagini întregi la capătul unei zile-lumină de muncă fizică la noua lui cabană. Nu s-a grăbit, asta este impresia mea. A vrut să facă totul bine de prima dată. Se trezea devreme, ca un gospodar. Iată cîteva extrase din carte, care nu se găsesc în film:
  • „Învață să folosești un topor și respectă-l și nu se poate să nu îl îndrăgești”.
  • „Nu e somnifer mai bun ca sfârșitul unei zile de muncă”.
  • „Să te oprești din muncă să admiri soarele strălucind pe lac, e un lux pe care și-l permite omul care lucrează pentru el însuși”.
În prima zi, când își căra bagajele către cabana lui Spike, soarele de mai îl mângâia ușor și el spune: „Mă întreb dacă în clipa asta e cineva pe lume mai liber și mai fericit...”. 







marți, 4 septembrie 2012

Un site despre fotografia de natură

Am descoperit un website excelent: http://ravenlore.co.uk.

Un tip din Anglia, Gary Waidson, pasionat deopotrivă de bushcraft și de fotografie. Și le face bine pe amândouă. E matur în tehnica fotografică și în echipament de camping minimalist (cum îl numește el). Se încadrează întâi în peisaj și apoi îl fotografiază.

Are și un moto:
„The most important thing about making good images is to be in the right place at the right time, point the camera in the right direction and get the picture. Everything else is just technique”.
Primul pas este să stăpânești tehnica fotografică, adică să citești manualul aparatului și ceva ghiduri. Următorul pas este să citești ce îți spune peisajul. Să vezi ceea ce mulți nu văd. Asta te face cu adevărat un artist.

marți, 8 mai 2012

Calendarul din perete

Soarele e încă timid. Zile bune de ieșit în parc alternează cu cele ploioase. Profităm, însă, de ambele.

Pe peretele din hol am pus un calendar cu părinți români care au pătimit în lagărele comuniste. Pe fiecare pagină din cele douăsprezece se găsește portretul (de obicei, din timpul anchetei) părintelui respectiv, o descriere a vieții și un text reprezentativ. Am luat acele texte și le-am adăugat la colecția de cugetări pe care o pregătesc Mariei. I-am văzut pe Bartolomeu Anania, Stăniloae, Sofian Boghiu, Adrian Făgețeanu (cu ei doi am slujit la Antim atâta timp).

Era și Steinhardt printre ei. El are oricum un loc aparte în cartea (și inima) mea.

luni, 9 ianuarie 2012

Au pas camarades

Maria e mereu surprinzătoare. Fiecare zi aduce ceva nou. Azi ascultam pe Youtube un cântec pentru copii: „Au pas camarade, au pas camarade, au pas, au pas, au pas...”. Și Maria fredona de zor la refren: „O-pa, O-pa, O-pa”. Foarte serioasă de altfel. Simțea, care va să zică, ritmul.

Nicoleta și cu mine ne căcam pe noi de râs. Dar ne abțineam. Și Maria îi dădea înainte: O-pa, O-pa, o-pa...

Acum câteva zile, a rostit primul cuvânt mai greu. După mama, tata sau papa, ieri a zis și „apă”. Nu doar „apa” , ci apă. E, prin urmare, primul cuvânt cu diacritice.

duminică, 1 ianuarie 2012

Un text despre sfinţi

O însemnare retroactivă: am citit Apostolul, ca de obicei, la Liturghie. Cred că era la Liturghia din 18 decembrie. A fost un text care mi-a adus aminte de perioada de la Antim (pentru că l-am analizat atunci cu băieții de la cor):
„Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului.” (Evrei, cap. 11)
Este vorba despre statutul multor sfinți în lume. Puțin înțeleși și deloc apreciați, ei au primit premiile post-mortem: de la oameni, prin faptul că li s-a recunscut în sfârșit valoarea; de la Dumnezeu, prin cununa sfințeniei.

A fost de multe ori nevoie să plece din lumea aceasta, pentru ca lumea să își dea seama ce a pierdut.