Crăciun în familie

Seara, după o slujbă la biserică și o masă în familie.

Interesant, la biserică, duminica trecută, cu serbare și concertul de colinde, a fost mai multă lume, cu înghesuiala și agitația aferentă. În fiecare an, de marile sărbători, oamenii care vin doar atunci dau programul preotului peste cap. Se vede că vin rar. Câțiva s-au spovedit chiar azi în timpul Liturghiei de Crăciun. Ce să le ceri...

Duminica asta, doar oamenii obișnuiți. A fost liniște, slujba a decurs lin. Am avut și ajutoare la strană.

Maria a avut și ea serbare la grădiniță. Cu Moș Crăciun și tot ce trebuie. Erau unii copii speriați, săracii... Cuvintele pe care le spune sunt: mama, tata, țâța, sus (pentru suc), gata, bavo (pentru bravo), baibai, papa, Lala (un personaj animat). Zice și: papa, tata!, când plec uneori.

Raiul și iadul

Tuturor ne place să credem că dincolo de viaţa asta se află ceva. Întotdeauna ceva mai bun. Că altfel, mai rău, nu ar fi interesant pentru nimeni. Există variante oficiale ale Raiului, popularizate de Biserica creştină, dar există şi multe variante personale, fiecare cu originalitatea şi culoarea ei.

În linii mari, Raiul ar fi locul unde ajung, după moarte, oamenii buni. Şi nu e greu să îi identificăm. Sunt rude de-ale noastre, colegi de autobuz sau simpli trecători care zic că ai toate motivele să rabzi aici sărăcia sau nedreptatea, pentru că, oricum, dincolo tu vei fi răsplătit iar duşmanii tăi pedepsiţi. Speranţa că dincolo va fi mai bine este modul lor de a rezista în condiţii grele. Sau poate este modul lor de a îşi motiva neimplicarea. Dacă viaţa asta nu e decât pregătire pentru viaţa viitoare, la ce să ne obosim prea tare să realizăm ceva în ea...

Am întâlnit şi eu astfel de oameni buni. La prima vedere, credinţa lor într-o lume mai corectă îi motiva. Mi-a displăcut însă un detaliu al viziunii lor: cruzimea cu care îşi imaginau suferinţele oamenilor răi în "focul iadului". Sau mai degrabă satisfacţia. Chiar dacă acei oameni consideraţi răi erau unii vecini cu care aveau dispute acutizate sau chiar rude mai îndepărtate cu care erau certaţi. Şi îmi este greu să cred că un om care nutreşte o astfel de ură poate fi considerat un om bun. Tot atât pe cât îmi este de greu să să tolerez o discuţie pe teme religioase cu un om care face din sadism o credinţă.

Am întâlnit, însă, şi oameni cu o puternică credinţă în raiul de dincolo, ca şi în iadul aferent, dar care nu se grăbeau să considere că primul concetăţean care le face probleme este demn de chinurile focului. Şi făceau asta pentru că aveau puterea de a ierta. Sau măcar de a trece cu vederea. Îi putem recunoaşte uşor: zâmbesc des, sunt deschişi şi îmbătrânesc frumos.

Să acceptăm totuşi că în rai vor ajunge mai mulţi oameni decât le place unor semeni de-ai noştri să creadă (bine că accesul în rai nu este decis de un om!). Ce urmează, în cazul ăsta? Şi aici există viziuni diverse. Clasică este cea cu norişori pufoşi, îngeraşi, oameni care zâmbesc într-una, manâncă fructe şi beau sucuri naturale, uitându-se la leii şi mieii care zburdă împreună. Nimic despre computere, despre trenuri pe pernă magnetică sau despre internet. Nimic despre cercetători sau artişti. Şi, iarăşi, nimic despre ziarul de dimineaţă sau sărbătorile de iarnă.

Decât singur în rai, mai bine în iad cu prietenii

Vorba asta mi-a spus-o Vero, prin clasa a X-a, voind să mă tachineze. Atunci mă puneam singur în prima variantă, dar nu știam să argumentez prea mult alegerea. Oricum, nu am discutat prea mult despre asta. Eram adolescenți.

Mi-am adus-o aminte, însă, zilele astea.

Nu e chiar ce pare. Nu există, cel puțin în religia mea, o alegere ca asta.

În primul rând, „singur” și „rai” nu merg împreună. Raiul e esența însăși a comuniunii. Nimeni nu e singur în rai. La fel, nimeni nu ajunge singur în rai. O mântuire de unul singur, egoistă, e utopică. Marii sihaștri creștini au ales să viețuiască singuri, dar în rugăciunile lor se rugau tainic pentru întreaga lume.

În al doilea rând, dacă ții la prieteni atât de mult încât ai merge și în iad de dragul lor, împlinești cel mai frumos deziderat creștin: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15,13). Lepădarea de sine, delicatețea de a nu răni pe celălalt nici cu cel mai mic cuvând ori lucru rău, ambele duc la o țintă sigură: nu numai că nu vei merge în iad (deși ai fi fost in stare, din iubire), dar îi poți trage și pe prieteni după tine, prin prietenia ta.

Îmi aduc aminte de povestea din Proloage: băbuța care se agățase de o ceapă cu care un înger o trăgea spre rai. Alți oameni s-au agățat și ei ca să fie salvați, dar femeia îi împingea cu piciorul. Într-un final, ceapa s-a rupt, dar nu pentru că nu ar fi rezistat greutății mai multor persoane, ci fiindcă n-a rezistat egoismului.

Cred că dilema care ni se pune în față e aceasta: decât singur, mai bine cu prietenii. De alegerea fiecăruia dintre noi depinde, în bună parte, raiul sau iadul.

La 10 ani de căsnicie

Aniversăm azi 10 ani de căsătorie. În pauza de prânz, am dat o fugă acasă și i-am pregătit Nicoletei un buchet cu 10 trandafiri roșii. Seara, a avut o surpriză plăcută să îi vadă pe masa din sufragerie. 

Dacă e un lucru despre care sunt sigur, este că am răzbit prin viață prin propriile puteri. Am locuit singuri, ne-am plătit singuri un apartament, ne-am titularizat în învățământ de câte două ori și ne-am rezolvat singuri inerentele probleme de familie. Părinții au fost alături, dar nu s-au amestecat.

La 10 ani de atunci, mă consider fericit cu familia mea. Și, adaug, și cu țara mea. Cea nouă.

Locuiesc pe o insulă

Când eram mic și citeam Robinson Crusoe, visam să ajung cândva pe o insulă. Probabil că atunci, un îngeraș pus pe glume mi-a șoptit la ureche: „Ai grijă ce-ți dorești...”.

Dar, se pare că nu l-am auzit atunci. Pentru că, iată, astăzi împlinim 3 ani de când ne-am stabilit în Montreal. Iar Montreal este o ... insulă.

Două vorbe

Două vorbe găsite într-un caiet vechi:

"Dragostea unuia singur e, până la urmă, mai puternică decât indiferența tuturor. (Constantin Noica)

Iar cealaltă:

"Nimeni n-ar trebui să se facă artist numai pentru că e în stare să fie, ci numai când simte că n-ar putea altfel. Arta e făcută numai pentru cei ce s-ar simți nenorociți fără ea.” (Irving Stone - Agonie și Extaz)

O vorbă de-a lui Brâncuși

E seară. Orele 21:00. A plouat imperial vreo câteva ore. Si zău dacă nu simt ca întreaga natură s-a primenit. E suficient să trag adânc aer in piept. M-am trezit că mă bucur ca un copil de aerul proaspăt și umed al serii. În copilărie savuram lucrurile astea în plinătatea lor.

Si ma gandesc la o vorba a lui Constantin Brancusi: "Cand nu mai esti deloc copil, ai murit de mult".

Un afiș de film

Găsesc o plăcere deosebită privind un afiş de film. Este în esenţă o fotografie, insoţită de text. Însă măiestria de abia de aici începe.

Prima atracţie cum este prelucrată fotografia, astfel încât să te introducă în atmosfera filmului, fără însă a da prea multe amănunte, pentru că, nu-i aşa, afişul nu trebuie să povestească filmul, ci să te determine să intri în sală să il vezi.

A doua atracţie este textul, mai ales titlul şi acea frază, ca o provocare, de genul: „The truth is out there”, ori „The last man on earth... is no alone”, etc. Mi se pare un tip deştept cel care face un afiş bun. El sintetizează într-o imagine (de cele mai multe ori, teribil de simplă) şi un text tot filmul, fără însă a-l epuiza. Din contră: mai rău incită.

Ray Mears

Inregistrez emisiunea lui Ray Mears, care in engleza se numeste „Bushcraft”. Nu stiu exact cum se traduce. O salvez in calculator aproape in fiecare dimineata. Incepe la 8 si tine aproape o ora.

Cand privesti triburi africane, cum e cel numit Hadza, pe care il vad acum, incepi sa apreciezi adevaratele lucruri, cele simple. Noi nu mai pierdem ore taind lemne pentru foc, sau cautand un animal pentru vanat. De aici, apar multe ore pe zi de timp disponibil. Si, ce facem cu el ? Uneori il folosim. Alteori, il irosim. Sunt semeni de-ai nostri care, lasati sa gandeasca, fac treaba buna. Altii, tot semeni de-ai nostri, creaza monstri cu ratiunea lor lasata nesupravegheata.