vineri, 10 decembrie 2010

O seară cu Maria

Maria creşte vazând cu ochii. Are 6 luni, dar deja vrea să stea pe picioare, sprijinită. Aseară, s-a sprijinit de tăblia pătuţului ei şi s-a ridicat în picioare, fără ajutor. Are o curiozitate şi o vitalitate uimitoare. Iar ochii ăia nu stau locului decât când doarme. Deja mănâncă mere coapte, cereale cu lapte şi cartofi fierţi. A început chiar şi puţin gălbenuş de ou.

Seara facem rugăciunea împreună şi o închinăm. Îi facem fotografii şi o filmăm de câte ori avem ocazia. Momentele astea nu trebuie cu nici un chip ratate.

Doarme între noi noaptea. Da, știu că nu e bine, pentru că va fi greu să o dezvățăm. Dar am încercat să o lăsăm în patul ei, ca să vedem cât rezistă. A început cu scâncete. În 10 minute plângea deja. Așa că am întrerupt „testul” și am luat-o cu noi în pat. A adormit imediat. Se întinde cum vrea ea, își scoate piciorușele grăsune din plapumă și uneori pune mâna pe unul din noi ca să știe că suntem acolo.

De dimineață era cu mâinile pe Nicoleta și cu picioarele pe mine. Și dormea ca un înger.

sâmbătă, 14 august 2010

God is to big to fit into one religion

Dumnezeu este prea mare ca să încapă într-o singură religie.

Mișto. Ăsta e cuvântul. Dă bine. E „cool”. Se vinde. Prinde la pasionații de Codul lui da Vinci. Adică la superficialii cumpărători de senzational.

Dar atat. Pentru că nici o religie autentică nu consideră că Îl cuprinde pe Dumnezeu în conceptele sale, ci dimpotrivă. Nici una din cele trei mari religii ale lumii (creștină, musulmană și iudaică) nu susține în cărțile sau ritualurile sale o mărginire a lui Dumnezeu la o sumă de concepte. Ba se întrec chiar în a sublinia măreția divinității în contrast cu neputința omului de a înțelege pe căi raționale această măreție. Toate susțin că acolo unde rațiunea își atinge limitele, intervine credința.

Maxima de față îi dă unui adolescent - influențabil prin natura vârstei - voie să nu creadă într-o religie anume. Iar de aici până la a nu crede în niciuna e doar o punte fragilă.

De fapt, așa am și întâlnit textul: scris pe spatele unui tricou.

miercuri, 30 iunie 2010

Maria și vaccinurile

Fetița noatră crește și se face în fiecare zi mai durdulie și mai frumoasă.

Am trăit cu bucurie momentul când a început să ne recunoască fețele și să ne zâmbească. Nu cred că sunt multe bucurii curate ca asta pe lume.

Ieri a făcut primele vaccinuri. La început nu a plâns, proabil pentru că nu realiza ce se întâmplă. Al doilea vaccin însă, i-a declanșat niște urlete din toți plămânii ei ăia mici. Nu au fost probleme, iar acasă s-a dres cu niște lapte de la mama-sa. Laptele de la sân e soluția tuturor problemelor. Chiar și când vrea să doarmă, ia o gustare scurtă.

Mai mult ca niciodată, vin în fiecare zi acasă cat de repede pot, ca să o țin în brațe, să o pup dulce și să vorbesc cu ea.

luni, 24 mai 2010

Drumul Damascului

Drumul Damascului, undeva, la jumatatea secolului I.

Saul, rabin energic si devotat, calatoreste spre orasul sirian, cu un scop clar. Trebuie sa depisteze si sa elimine pe adeptii celui mai recent lider religios evreu, Iisus din Nazaret. E o secta periculoasa si de aceea, misiunea lui e una in folosul comunitatii evreiesti.

Ce nu stie insa Saul este ca, pe acest drum, viata lui se va schimba. Radical. Calatoria lui va deveni, brusc, una initiatica. Acelasi Iisus ii apare intr-o viziune, ziua in amiaza mare si... ii vorbeste. Doar lui: „Saule, de ce ma prigonesti?"

Cuvintele Lui Iisus Hristos au ramas in istorie. Dar, cine nu cunoaste istoria, este condamnat sa o repete. Asa se face ca, drumul Damascului a devenit simbolul drumului convertirii. Al cautarii si al regasirii de sine. Al gasirii Raspunsului si al locului in lume. Drumul ridicarii valului care ne acoperea, pana atunci, ochii.

Nu cred in convertirea (nu numai cea religioasa) rapida si fara efort, stil "plug'n play". Nici Sfantul Apostol Pavel (fost Saul) nu a ajuns in Damasc gata transformat in crestin, ci a trecut printr-o perioada de framantari si cautari asa cum ii sta bine unei minti puternice.

De fapt, daca stau sa ma gandesc, drumul Damascului dureaza toata viata. Pentru ca toata viata suntem inconjurati de intrebari. Depinde de fiecare DACA si UNDE cautam raspunsurile.

miercuri, 28 aprilie 2010

Un nou membru al familiei

Acum două zile a venit pe lume Maria. Fetița noastră, pe care o așteptăm de nouă luni, este în sfârșit în brațele noastre. A avut 3 kg si 48 de cm. E mică și fragilă. Dar e așa de minunată, că îmi umple inima de fericire.

Am petrecut trei zile la spitalul din Lasalle. Am stat lângă Nicoleta tot timpul, chiar și la naștere. Medicul Cristina Teodorescu a fost cel care a adus-o pe lume pe Maria. Nicoleta a născut natural, cu anestezie epidurală. Travaliul a fost scurt, de doar 8 ore. Urmărind cât de repede s-a dilatat colul, una din asistente a spus că e o mamă înăscută.

Acum suntem acasă. Fetița se hrănește de la sân și e o mică minune când stă cuminte, cu ochii închiși și suge. Suntem, în sfârșit, o familie completă.

vineri, 5 februarie 2010

Dale Cooper și cafeaua lui

Urmaresc un episod din Twin Peaks. Si beau o cafea. E buna cum nu se poate spune, dimineata. Dale Cooper avea obiceiul sa spuna:
„In fiecare zi, o data pe zi, fa-ti un cadou. Nu il pregati dinainte. Poate fi si o pereche de boxeri de la magazinul din colt. Pot fi si 10 minute de privit un peisaj . Sau, o cafea buna.”
E doar un film. E si tras destul de prost, pe deasupra. Dar, sunt atatea filme din care am scos cate un aforism bun! Unul, si mi-a fost de ajuns ca sa revad filmul. Aseara, intr-un alt film, „My big, fat, greek wedding”, am mai gasit unul. Filmul e nostim, insa nu e genul in care cauti...intelepciunea. Dar, la o biserica greaca, unde cei doi protagonisti se casatoreau in ritul ortodox, ea i-a spus lui, la un moment dat: „Acum, vom face primii nostri pasi impreuna, ca familie”. Si, in clipa urmatoare, au inceput cu totii, „Isaiie dantuieste”.

Niciodata nu am privit acea parte din ritualul de nunta ca pe niste primi pasi in familie. Dar, daca ma gandesc, este foarte adevarat. A fost nevoie de un banal film, ca sa inteleg rostul unui ritual liturgic. Intelepciunea nu e doar la indemana specialistilor.

vineri, 29 ianuarie 2010

Les Stroud and the taste of simplicity

În timp ce îl urmăresc pe Les Stroud cum supravieţuieşte în Alaska, mă gândesc ce anume mă atrage la aceste documentare. Cred că este viaţa redusă la elementele esenţiale. Adăpost, focul care nu trebuie să se stingă, procurarea hranei direct din natură, echipament minim, dar folosit cu chibzuială. Asta îl face atât pe el, dar şi pe oamenii care locuiesc efectiv în astfel de locuri, să acorde timp şi energie pentru lucruri pe care noi le cumpărăm de-a gata din supermarket.

La prima vedere, suntem în avantaj, pentru că ne rămâne timp liber. Dar tocmai acest confort poate duce (şi de multe ori o face) la somnul raţiunii, care naşte monştri. Atunci când nu ne mai ţinem mintea ocupată, avem tendinţa să ne apucăm de prostii.

Şi un al doilea motiv pentru care îmi place Stroud şi locurile cu oameni frugali pe care le filmează este aerul de picnic pe care îl au mesele pe malul unui lac sau la marginea unei păduri, lîngă foc şi lângă cort. Am crescut mult timp la ţară, aproape de câmp, animale şi oameni dintr-o bucată.

Dacă îmi e dor de un lucru din copilărie, acela este focul din sobă. Imaginea flăcărilor, cu povestea lor cu tot, şi lemnele care trosneau făceau să nu conteze că televizorul nu avea culori. Acum am centrală termică şi televizor color. Dar nu e la fel.