marți, 31 martie 2009

O viață creștină astăzi

Fără îndoială, o viaţă curat creştină este mai complicat de realizat astăzi, decât era în vremurile părinţilor din Pateric. Spun mai complicat, nu mai greu. Ni se cere mult discernământ, pentru a separa virtuţile de falsele virtuţi şi păcatele de falsele păcate.

Pentru un adolescent din Bizanţul secolului al 6-lea, să zicem, lecturile vârstei erau puţine şi greu accesibile. Aşa că, de multe ori, singurele învăţături înregistrate veneau din fragmente manuscrise ale Scripturii, ale câtorva filosofi sau poeţi. Prin urmare, oferta era teribil de limitată şi era uşor de triat. La fel stăteau lucrurile şi în cazul autorilor: puneau mâna pe pană, pergament şi...scriau.

Acum, însă, în secolul XXI, informaţia circulă prin mult mai multe medii: scrisă pe hârtie, pe internet, văzută în fotografii sau în filmări, auzită. Creştinii nu pot şi nu trebuie să recurgă doar la cărţi, pentru a se documenta ori spiritualiza. Vrem, nu vrem, suntem oameni ai vremii noastre şi trebuie să ne comportăm ca atare. Un film curat religios al lui Tarkovski poate avea acelaşi impact ca şi o carte bună. O fotografie artistică poate trezi în privitor sentimente religioase sau, măcar, poate aduce o stare de spirit propice rugăciunii, la fel cum ar face-o o lectură din Steinhardt. Cititul este, ce-i drept, unul din cele mai eficace căi de reţinere a informaţiei, pentru că el cere o atenţie activă. Dar, rezumându-ne numai la citit, în dezideratul nostru religios, pierdem o grămadă de documentare bune, ori de artişti audio-vizuali „puternici în cuvânt”.

Şi apropo de a fi creştin astăzi, iau un studiu de caz: Un necunoscut partajează pe internet o colecţie de melodii bune, la o calitate audio înaltă, dar care nu sunt ale lui. Nu le-a cumpărat ci le are şi el, la rândul lui, de pe net. Conform legilor copyrightului, sunt furate. Dar acele melodii ajung în mii, zeci de mii, poate sute de mii de computere şi bucură sufletul a tot atâţia oameni. Pe unii dintre aceştia, poate, îi apropie de spiritualitate. Aşa că, ceea ce a început ca un furt al unuia, sfârşeşte, fără ştirea lui, ca folos sufletesc al altora. Cine şi câtă parte din păcat poartă, se anunţă interesant de discutat.

Nu cred în „scopul scuză mijloacele”. Copyrightul e treabă serioasă şi trebuie respectat. Dar cred că, undeva, în iconomia lui, Dumnezeu ia în calcul mult mai multe variabile atunci când judecă un om. Faptele cuiva nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Cerşetorul de pe stradă s-ar putea să nu fie chiar Domnul deghizat, la fel cum omul de afaceri în costum şi maşină bună, s-ar putea să fie mai sfânt decât cred unii săraci leneşi ce consideră bogăţia un păcat.

Sfinţii, mai ales ierarhii, au fost, întâi de toate, oameni ai vremii lor. Au iubit singurătatea, dar atunci când s-au aflat în cetate, s-au integrat deplin în ea şi au reuşit să o schimbe, câte puţin, în bine. Nu şi-au dorit ca lumea să fi fost altfel. Au luat-o aşa cum era şi au încercat să o facă aşa cum Dumnezeu voia să fie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu