marți, 31 martie 2009

O viață creștină astăzi

Fără îndoială, o viaţă curat creştină este mai complicat de realizat astăzi, decât era în vremurile părinţilor din Pateric. Spun mai complicat, nu mai greu. Ni se cere mult discernământ, pentru a separa virtuţile de falsele virtuţi şi păcatele de falsele păcate.

Pentru un adolescent din Bizanţul secolului al 6-lea, să zicem, lecturile vârstei erau puţine şi greu accesibile. Aşa că, de multe ori, singurele învăţături înregistrate veneau din fragmente manuscrise ale Scripturii, ale câtorva filosofi sau poeţi. Prin urmare, oferta era teribil de limitată şi era uşor de triat. La fel stăteau lucrurile şi în cazul autorilor: puneau mâna pe pană, pergament şi...scriau.

Acum, însă, în secolul XXI, informaţia circulă prin mult mai multe medii: scrisă pe hârtie, pe internet, văzută în fotografii sau în filmări, auzită. Creştinii nu pot şi nu trebuie să recurgă doar la cărţi, pentru a se documenta ori spiritualiza. Vrem, nu vrem, suntem oameni ai vremii noastre şi trebuie să ne comportăm ca atare. Un film curat religios al lui Tarkovski poate avea acelaşi impact ca şi o carte bună. O fotografie artistică poate trezi în privitor sentimente religioase sau, măcar, poate aduce o stare de spirit propice rugăciunii, la fel cum ar face-o o lectură din Steinhardt. Cititul este, ce-i drept, unul din cele mai eficace căi de reţinere a informaţiei, pentru că el cere o atenţie activă. Dar, rezumându-ne numai la citit, în dezideratul nostru religios, pierdem o grămadă de documentare bune, ori de artişti audio-vizuali „puternici în cuvânt”.

Şi apropo de a fi creştin astăzi, iau un studiu de caz: Un necunoscut partajează pe internet o colecţie de melodii bune, la o calitate audio înaltă, dar care nu sunt ale lui. Nu le-a cumpărat ci le are şi el, la rândul lui, de pe net. Conform legilor copyrightului, sunt furate. Dar acele melodii ajung în mii, zeci de mii, poate sute de mii de computere şi bucură sufletul a tot atâţia oameni. Pe unii dintre aceştia, poate, îi apropie de spiritualitate. Aşa că, ceea ce a început ca un furt al unuia, sfârşeşte, fără ştirea lui, ca folos sufletesc al altora. Cine şi câtă parte din păcat poartă, se anunţă interesant de discutat.

Nu cred în „scopul scuză mijloacele”. Copyrightul e treabă serioasă şi trebuie respectat. Dar cred că, undeva, în iconomia lui, Dumnezeu ia în calcul mult mai multe variabile atunci când judecă un om. Faptele cuiva nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Cerşetorul de pe stradă s-ar putea să nu fie chiar Domnul deghizat, la fel cum omul de afaceri în costum şi maşină bună, s-ar putea să fie mai sfânt decât cred unii săraci leneşi ce consideră bogăţia un păcat.

Sfinţii, mai ales ierarhii, au fost, întâi de toate, oameni ai vremii lor. Au iubit singurătatea, dar atunci când s-au aflat în cetate, s-au integrat deplin în ea şi au reuşit să o schimbe, câte puţin, în bine. Nu şi-au dorit ca lumea să fi fost altfel. Au luat-o aşa cum era şi au încercat să o facă aşa cum Dumnezeu voia să fie.

marți, 17 martie 2009

O carte bună

Citesc o carte : Thomas Merton – Thoughts in Solitude.

Thomas Merton a fost călugăr catolic și scriitor în secolul XX. Până azi, însă, nu știam nimic despre el. Iar cartea este scrisă în engleză. Dar mă înfioară și mă bucură lectura ei, așa cum a făcut-o odinioară, „Jurnalul Fericirii” al lui Steinhardt. Iată un text proaspăt citit (traducerea este aproximativă):
„Nu există cale de mijloc între recunoștință și nerecunoștință (față de Dumnezeu). Cei ce nu sunt recunoscători, încep curând să se plângă de orice. Cei ce nu iubesc, urăsc. În viața spirituală, nu există o stare de indiferență între a iubi sau a urî. De aceea, ”căldicelul” (care pare indiferent) este atât de detestabil. Este ură deghizată în iubire”.
Și altul:
„Delăsarea și lașitatea sunt doi dintre cei mai mari dușmani ai vieții spirituale. Și sunt și mai periculoși când se dau drept ”discreție”. Această iluzie n-ar fi atât de gravă, dacă discreția însăși nu ar fi fost una dintre cele mai importante virtuți ale omului spiritual. Într-adevăr, discreția însăși trebuie să ne învețe diferența dintre ea și lașitate. Discreția ne avertizează cu privire la efortul inutil. Dar pentru omul laș, orice efort e inutil. Discreția ne arată unde efortul este inutil și unde este obligatoriu. Delăsarea fuge de orice risc. Discreția fuge de riscul inutil. Dar ne îndeamnă să ne asumăm riscul pe care credința și harul lui Dumnezeu ni-l cer.”