vineri, 30 octombrie 2009

Reacție în lanț

Când eram adolescent și mă pregăteam să urmez teologia, imi doream să am într-o zi puterea și ocazia să schimb lumea în bine. Nu doar un grup, sau un oraș. Ci lumea întreagă.

Acum, mai matur fiind, îmi dau seama că era un vis imposibil de realizat. Nici Dumnezeu nu ne cere asta. Nu ne cere să facem expediții misionare la capătul pământului sau să ținem predici ilustre în fața mulțimilor de pe stadioane.

Putem, în schimb, să încercăm să avem grijă de propriul suflet și de al altor câțiva din preajma noastră. Atât. Poate doi-trei, poate zece. Mai puține suflete sunt mai ușor de contabilizat. Iar această grijă față de sufletele prietenilor poate dura ani, uneori toată viața.

Așa se produce o adevărată înnoire spirituală a unui popor: din aproape în aproape. Ca o reacție în lanț.

miercuri, 15 iulie 2009

Minciună sau adevăr

Minciună sau adevăr este socotit nu ceea ce spunem, ci ceea ce intenţionăm să se înţeleagă.

Nicolae Steinhardt vorbeşte, în jurnalul său, despre o femeie care avea o slujnică foarte credincioasă, care, atunci când stăpâna sa nu vroia să fie deranjată, trebuia să spună nedoritului vizitator că doamna nu este acasă. Fiindcă slujnica a rugat-o pe stăpâna ei să nu o forţeze să mintă, aceasta a găsit următoarea formulă: ea urma să iasă din casă în grădină, iar slujnica urma să spună celor care o căutau că „stăpâna nu este ÎN casă”.

Bietul vizitator nu lua seama la o biată conjuncţie, sau bănuia că slujnica nu prea ştia să vorbească corect. Şi ... pleca. Astfel că stăpâna casei evita vizita, iar slujnica evita minciuna.

Povestea, însă, are un cusur. Ceea ce constituie minciună nu este ceea ce s-a zis efectiv. Este ceea ce, de la bun început, s-a intenţionat să se înţeleagă. Altfel spus, minciuna, ca şi adevărul, nu ţin de cuvinte, ci de onestitatea celui care le foloseşte.

joi, 9 iulie 2009

Monahii ortodocși din Alaska

Există, în cuprinsul Statelor Unite, un nucleu de spiritualitate ortodoxă, mic ca întindere geografică ori ca număr de vieţuitori, dar original prin specificul zonei.

Este vorba de Spruce Island (Insula Pinului), din Alaska, unde se află schitul Sf. Mihail, cu 3 (trei) monahi, iar, pe o insuliţă din apropiere, schitul Sf. Nil, cu 4 maici. Pe insula Kodiak, se mai află Biserica Invierea Domnului şi, „The Monk’s Rock – Cofee House and Book Store”.

Monahii trăiesc din pescuit, ciuperci sau diverse alimente de la pelerini, au o barcă din aluminiu (aici automobilul este prea puţin utilizabil, din moment ce nu sunt străzi), folosesc curent electric doar uneori (când panourile solare au ... soare) şi, cel mai important, se roagă într-un autentic duh ortodox. Mica biserică de lemn este încălzită de un godin şi poate primi maxim 7-8 persoane, din câte am văzut în fotografii. La schitul maicilor, chiar, altarul e doar o firidă în perete, nicidecum o încăpere distinctă.

Părinţii duc o muncă de pionierat, la fel ca încreştinatorul acestor locuri, Sfântul Gherman „of Alaska”, sosit aici acum aproape 200 de ani.





marți, 30 iunie 2009

Jacques Yves Cousteau

Pe 30 iunie, acum 12 ani, a murit Jacques Yves Cousteau. Oceanograful pe care sunt mândru că l-am cunoscut. Prin cartea sa, "Cuceritorii adâncurilor".

Fără îndoială, lumea a pierdut un om devotat cunoaşterii, o figură exemplară. A trăit 87 de ani. Plini de aventură, de răspunsuri şi de muncă. L-am stimat şi n-am de gând să schimb sentimentul asta, chiar dacă el nu mai este. Staţiunile sale adânci, scafandrul autonom "cu volum constant" (creaţie proprie), fotografiile şi datele din oceanul planetar, toate acestea mi-au hrănit curiozitatea în copilărie.

Patru puşcaşi marini i-au purtat, atunci, trupul spre catedrala Notre-Dame din Paris, unde a fost înmormântat. Fie-i ţărâna uşoară. Ca apa mării…

joi, 28 mai 2009

Vârstele credinței

Orice om credincios are nevoie să-şi consolideze credinţa din când în când. Odată cu vârsta, sporesc şi pretenţiile intelectuale. De pildă, pentru un copil, este suficientă imaginea bătrânelului cu barbă albă, care taie limba copiilor ce înjură şi aduce îngeraşi celor cuminţi.

Crescând, însă, mintea şi sentimentele au nevoie să îl vadă pe Dumnezeu potrivit nivelului lor de maturitate. Descartes spunea foarte edificator: „Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist.” De pildă: mi se oferă într-o zi argumente științifice împotriva existenței lui Dumnezeu (și sunt destule în ultimii zeci de ani). În loc să le neglijez, prefăcându-mă că nu le văd, prefer să le iau la bani mărunți, să le elimin unul câte unul prin contra-argumente. Cu riscul chiar de a mă îndoi puțin sub influența lor. Dar, odată eliminate, nu mă vor mai atinge toată viața. Voi fi imun.

O credinţă din inerţie îl duce pe om la o moarte a gândirii analitice. Iar de aici la răcirea spirituală mai e puţin. Dumnezeu urăşte căldiceii. Adică pe oamenii care cred din inerţie ori din obicei.

Apostolul Pavel a fost un ateu convins. Dar a avut mintea căutătoare. Nu era căldicel. De aceea a fost uşor să se convertească. O minte leneşă nu se poate converti cu adevărat.

joi, 14 mai 2009

Să ne hrănim visele

Am citit, în fugă, într-un ziar local, ştirea despre doi noi astronauţi canadieni. Unul dintre ei, David Saint-Jacques, este medic de familie în nordul Québecului, profesor asociat la Universitatea McGill şi doctor în astrofizică.

El a declarat, printre altele:
Fiecare dintre noi trebuie să ne hrănim visele, pentru că, la momentul cuvenit, şi visele ne vor hrăni pe noi.

joi, 23 aprilie 2009

Havasu Falls

Am citit mai demult, în proza lui Eminescu, despre insula paradisiacă înconjurată de stânci descoperită de Dionis. La vremea aceea, am memorat mental imaginea acelui colţişor de natură, ca pe un fel de etalon al peisagisticii.

Astăzi, însă, am găsit ceva cât se poate de real, undeva în Marele Canion, un loc ascuns între stâncile acelea ameninţător de înalte. Se numeşte Havasu Falls. Este, în fapt, o cascadă înconjurată de vegetaţie şi încadrată de stâncile roşii tipice locului. Poate tocmai constrastul între micul paradis şi pustiul care îl înconjoară, face Havasu Falls să pară un recital de viaţă pe o scenă a deşertului.

marți, 31 martie 2009

O viață creștină astăzi

Fără îndoială, o viaţă curat creştină este mai complicat de realizat astăzi, decât era în vremurile părinţilor din Pateric. Spun mai complicat, nu mai greu. Ni se cere mult discernământ, pentru a separa virtuţile de falsele virtuţi şi păcatele de falsele păcate.

Pentru un adolescent din Bizanţul secolului al 6-lea, să zicem, lecturile vârstei erau puţine şi greu accesibile. Aşa că, de multe ori, singurele învăţături înregistrate veneau din fragmente manuscrise ale Scripturii, ale câtorva filosofi sau poeţi. Prin urmare, oferta era teribil de limitată şi era uşor de triat. La fel stăteau lucrurile şi în cazul autorilor: puneau mâna pe pană, pergament şi...scriau.

Acum, însă, în secolul XXI, informaţia circulă prin mult mai multe medii: scrisă pe hârtie, pe internet, văzută în fotografii sau în filmări, auzită. Creştinii nu pot şi nu trebuie să recurgă doar la cărţi, pentru a se documenta ori spiritualiza. Vrem, nu vrem, suntem oameni ai vremii noastre şi trebuie să ne comportăm ca atare. Un film curat religios al lui Tarkovski poate avea acelaşi impact ca şi o carte bună. O fotografie artistică poate trezi în privitor sentimente religioase sau, măcar, poate aduce o stare de spirit propice rugăciunii, la fel cum ar face-o o lectură din Steinhardt. Cititul este, ce-i drept, unul din cele mai eficace căi de reţinere a informaţiei, pentru că el cere o atenţie activă. Dar, rezumându-ne numai la citit, în dezideratul nostru religios, pierdem o grămadă de documentare bune, ori de artişti audio-vizuali „puternici în cuvânt”.

Şi apropo de a fi creştin astăzi, iau un studiu de caz: Un necunoscut partajează pe internet o colecţie de melodii bune, la o calitate audio înaltă, dar care nu sunt ale lui. Nu le-a cumpărat ci le are şi el, la rândul lui, de pe net. Conform legilor copyrightului, sunt furate. Dar acele melodii ajung în mii, zeci de mii, poate sute de mii de computere şi bucură sufletul a tot atâţia oameni. Pe unii dintre aceştia, poate, îi apropie de spiritualitate. Aşa că, ceea ce a început ca un furt al unuia, sfârşeşte, fără ştirea lui, ca folos sufletesc al altora. Cine şi câtă parte din păcat poartă, se anunţă interesant de discutat.

Nu cred în „scopul scuză mijloacele”. Copyrightul e treabă serioasă şi trebuie respectat. Dar cred că, undeva, în iconomia lui, Dumnezeu ia în calcul mult mai multe variabile atunci când judecă un om. Faptele cuiva nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Cerşetorul de pe stradă s-ar putea să nu fie chiar Domnul deghizat, la fel cum omul de afaceri în costum şi maşină bună, s-ar putea să fie mai sfânt decât cred unii săraci leneşi ce consideră bogăţia un păcat.

Sfinţii, mai ales ierarhii, au fost, întâi de toate, oameni ai vremii lor. Au iubit singurătatea, dar atunci când s-au aflat în cetate, s-au integrat deplin în ea şi au reuşit să o schimbe, câte puţin, în bine. Nu şi-au dorit ca lumea să fi fost altfel. Au luat-o aşa cum era şi au încercat să o facă aşa cum Dumnezeu voia să fie.

marți, 17 martie 2009

O carte bună

Citesc o carte : Thomas Merton – Thoughts in Solitude.

Thomas Merton a fost călugăr catolic și scriitor în secolul XX. Până azi, însă, nu știam nimic despre el. Iar cartea este scrisă în engleză. Dar mă înfioară și mă bucură lectura ei, așa cum a făcut-o odinioară, „Jurnalul Fericirii” al lui Steinhardt. Iată un text proaspăt citit (traducerea este aproximativă):
„Nu există cale de mijloc între recunoștință și nerecunoștință (față de Dumnezeu). Cei ce nu sunt recunoscători, încep curând să se plângă de orice. Cei ce nu iubesc, urăsc. În viața spirituală, nu există o stare de indiferență între a iubi sau a urî. De aceea, ”căldicelul” (care pare indiferent) este atât de detestabil. Este ură deghizată în iubire”.
Și altul:
„Delăsarea și lașitatea sunt doi dintre cei mai mari dușmani ai vieții spirituale. Și sunt și mai periculoși când se dau drept ”discreție”. Această iluzie n-ar fi atât de gravă, dacă discreția însăși nu ar fi fost una dintre cele mai importante virtuți ale omului spiritual. Într-adevăr, discreția însăși trebuie să ne învețe diferența dintre ea și lașitate. Discreția ne avertizează cu privire la efortul inutil. Dar pentru omul laș, orice efort e inutil. Discreția ne arată unde efortul este inutil și unde este obligatoriu. Delăsarea fuge de orice risc. Discreția fuge de riscul inutil. Dar ne îndeamnă să ne asumăm riscul pe care credința și harul lui Dumnezeu ni-l cer.”

vineri, 27 februarie 2009

Dracul de la ora cinci

Se zice că parintele Galeriu, pe când era tânăr preot, văzând biserica mai mult goală, a recurs la următoarea stratagemă: la una din liturghii, la momentul predicii, a luat o figură sobră şi foarte gânditoare şi le-a spus celor prezenţi:

- Fraţilor, aseară, când mă rugam, m-am pomenit, cu cine credeţi, cu necuratul, care mi-a zis că marţi, la ora 5 după-amiază, o să vină la noi la biserică. Bineînţeles că nu am mai închis un ochi toată noaptea. Cum să fie una ca asta, să vină diavolul în persoană în biserica noastră. Aşa ceva nu am mai pomenit...

Şi a lungit-o părintele aşa toată predica, arătându-şi în acelaşi timp teama şi nedumerirea. Oamenii, unii credeau şi îşi făceau cruci, alţii dădeau din cap cu neîncredere.

Povestea părea să rămână o simplă poveste de adormit copiii, dacă marţi, la ora cinci fără un sfert biserica nu ar fi fost plină ochi de oameni. Mai mult curioşi decât credincioşi, toţi erau sub efectul freneziei de a-l vedea pe dracu în carne şi oase (vorba vine...). Părintele ieşea, la intervale bine calculate, din altar, cu o figură îngândurată, privea ceasul din perete, apoi pe cel de la mână, apoi iar pe cel din perete... Şi intra în altar, oftând apăsat.

Când ceasul a arătat 5 fix, tensiunea era la paroxism, dar nimeni nu scotea un sunet. O femeie a leşinat, un copil a început să plângă, câteva babe se închinau în continuu.

Cinci şi cinci...

Cinci şi zece...

Pe la şi douăzeci, părintele a ieşit din altar şi le-a zis:

- Fraţilor, după cum vedeţi, dracul tot neserios a rămas. Nu numai că nu a fost punctual, dar se pare că nu mai vine deloc. Dar ştiţi ceva? Dacă tot aţi venit în număr aşa de mare să îl vedeţi pe necuratul, ce-ar fi să veniţi şi duminică să îl vedeţi pe Dumnezeu ? Şi vă asigur eu că El se ţine de promisiune. Ştiu asta pentru că mă întâlnesc cu El în fiecare duminică. Ce ziceţi ?

Unii au plecat bombănind cum că au fost păcăliţi. Alţii au ieşit ruşinaţi. Unii dintre ei s-au întors duminică, alţii nu. Cert este că toţi au învăţat, poate, o lecţie.

Şi asta mă duce cu gândul la nişte rânduri ale părintelui Ion Buga. Păcatul, relele, sunt interesante. Atrag. Sunt bine colorate. La fel ca lada cu lighioane din Fata babei şi fata moşneagului. Ambalajul face toţi banii. Chiar dacă produsul din interior e malefic şi nu hrăneşte sufletul, ba chiar îl otrăveşte.

Și totuși, am curajul și maturitatea să spun că sfințenia e mai interesantă decât păcatul.

joi, 26 februarie 2009

Anne Douglas și inuiții din nord

Am cunoscut-o azi, pe Anne Douglas, o bunicuță tare de treabă, căreia i-am instalat rețeaua și proaspătul computer HP.

Anne este antropolog și am vorbit puțin despre regiunile polare din nordul Canadei, unde a fost de câteva ori. Mi se pare fascinant și original să faci ce a făcut ea. Mi-a arătat poza unui copil inuit, cu un mare ghețar în fundal și mi-a promis că îmi trimite un link cu filmele unui localnic despre regiunile nordice și oamenii care trăiesc acolo.

Trebuie să recunosc, că un orășel bucolic cum e Battle Harbour (l-am găsit întâmplător pe internet) e frumos vara, dar iernile sunt lungi și friguroase pe acolo și inuiții au și ei dificultățile lor. Dar nu aș da o vacanță într-un astfel de oraș pe nici o croazieră la Santorini.

sâmbătă, 3 ianuarie 2009

Les Stroud

Am descărcat de pe internet seria a 3-a de la Survivorman.

Les Stroud a păstrat formatul şi atmosfera cu care mă obişnuise, adăugând însă o serie de filmări paralele intercalate de-a lungul fiecărui episod. În acelaşi cadru, apare aceeaşi acţiune filmată cu două camere, de obicei una cu scena de ansamblu, iar cealaltă cu un detaliu. Asta dinamizează lucrurile.

Aşa se face că Les (pe care abia aştept să îl întâlnesc, acum că sunt şi eu canadian) mi-a revigorat pofta de outdoor şi mi-a adus aminte de planurile făcute în România, de a ieşi cât mai mult timp în natură. Din cele 5 episoade câte are până acum din serie, mi-a plăcut cel mai mult cel despre tundra arctică din nordul Canadei, episod filmat în insula Baffin.