vineri, 8 martie 2024

Cugetări ale oamenilor nordului

Să ai căldură în iglu, ulei în lampă și pace în suflet.

Fie ca dărnicia ta să crească odată cu bogăția ta.

Renul îl urăște pe lup, dar lupul e cel care îl menține pe ren în formă.

Când crezi că poți sau crezi că nu poți, ai dreptate.

Ieri e cenușă. Mâine e lemn. Doar azi focul arde.

Nu stii niciodată cu adevărat prietenii de dusmani, până nu se rupe gheața.

Răbdarea înseamnă totul pentru noi. A aștepta nu e o pierdere de timp.

duminică, 28 ianuarie 2024

O invitație divină

predică la Duminica a 14-a după Rusalii

Un împărat a făcut nuntă fiului său.


Spuneți-mi dacă s-ar putea un eveniment mai de amploare și de bucurie în viața unei țări, ca nunta fiului împăratului ei. Tot poporul, cu mic cu mare, este dator să se bucure, pentru că împăratul este cel care are grijă de ei. A trimis, spune evanghelia, pe slugile sale ca să îi cheme pe cei invitați, pe cei care se aflau pe lista oficială a nuntașilor. Ne închipuim că erau oameni importanți din cetate: demnitari, militari, oameni de vază, care erau de aceeași noblețe și poziție socială cu a împăratului și a fiului său.

Dar aceștia nu au vrut să vină.

luni, 1 ianuarie 2024

Liturghie și liniște la început de an

Am mai început un an.

Aseară, am petrecut Revelionul acasă, după ora României. Pe la 4 după-amiază am mâncat ceva, rață cu piure de cartofi și un pahar de vin. Apoi am lenevit, ne-am uitat la televizor, erau niște filme interesante, dar și la transmisii de la New York, din Times Square, cu concerte de muzică în așteptarea miezului nopții. Nu am stat până la miezul nopții, nici nu aveam de gând. Pe la zece și ceva ne-am dus deja la somn. Cartierul, și chiar orașul nostru, sunt lipsite de petarde, focuri de artificii sau alte lucruri cu care eram obișnuit de Revelion.
Teo, băiat de altar

A doua zi dimineață, proaspăt și odihnit, am slujit Sfânta Liturghie la catedrală. Părintele, cam obosit, după Te-Deum-ul de azi-noapte, dar nu se vede. Are energie părintele meu. În biserică, cei prezenți, mai puțin de jumătate decât de obicei. Românii noștri petrec de Revelion și or fi fost obosiți. Mai ales că e zi de luni. Corul a fost totuși prezent și slujba a decurs plăcut, calm și hrănitor. Ca la a doua Înviere: noaptea, mulți, ziua puțini. Am vorbit și cu domnul Alex, dirijorul, și am convenit să punem mai multe înregistrări ale corului pe situl bisericii, pe care îl administrez de vreo nouă ani.

Ajuns acasă, nu am nimic de făcut. Maria și Teo se pun pe șicanat, ăsta plânge, ea se amuză de smiorcăiala lui, Nicoleta pune sarmalele la fiert, eu mă relaxez cu o cafea pe canapea, făcând asceză în așteptarea sarmalelor. Dacă un călugăr ar răbda ce rabdă un mirean ca mine, înfometat în așteptarea și în mirosul sarmalelor care se perpelesc în cratiță, după Liturghia de Anul Nou, s-ar sfinți cu câțiva ani mai devreme.

Dar sunt momente plăcute. Lejere, liniștite, de familie. Mărunțișurile care fac deliciul momentului. Nu avem mereu dispoziția necesară să gândim la idealuri înalte. Uneori, micile passe-temps ale zilei au și ele rostul lor. Ca un atlet care, după un antrenament dur, își bălăngăne nonșalant picioarele într-un pârâu rece și nu își dorește nimic altceva.

Am prins în peretele bucătăriei calendarul ortodox pe anul acesta, alături de icoana Maicii Domnului. M-am închinat și mi-am făcut promisiunile pe anul acesta. Fără îndoială, mai mult de jumătate le voi uita înainte să vină Boboteaza. Dar poate cea care va rămâne este că nu vreau să uit că nu sunt nici super erou, nici sfânt, ci doar unul oarecare, din mulțime. Cum spuneau frații Strugatski, în nuvela Picnic la marginea drumului: un amestec de lașitate și curaj, în proporții normale.

Seara, când casa s-a liniștit și copiii s-au dus la ale lor, am cinstit în felul meu pe Sfântul Vasile, citind câteva pagini din Omiliile la Hexaimeron, predici pe marginea celor șase zile ale Creației. Uimitor cum omul acesta, în secolul al patrulea, a reușit să facă o punte de legătură între teologia creștină și cosmogeneză, concepția științifică modernă despre crearea universului. 

miercuri, 13 decembrie 2023

Cât avem o țară sfântă / Și un nai care mai cântă

Victor, băiatul Petronelei, a cântat acest cântec, acompaniat de micul nostru cor de copii, la serbarea de hram a Catedralei.

Niște versuri emoționante, o melodie dulce, care se potriveau bine cu vocea lui de copil, viitor tenor.

Versuri ca acestea:

Cât avem o țară sfântă

Și un nai care mai cântă

sau

O câmpie, un sat natal

O clopotniţă pe deal

nu au cum să nu te sensibilizeze.

Nu știu dacă îl pot numi un colind, dar are aceeași dulceață și nostalgie românească.

De cum am ajuns acasă, i-am căutat versurile, i-am descifrat acordurile la chitară și l-am cântat pe îndelete, adăugându-l la tolba noastră de cântece de Crăciun, să ne fie de folos.

Iată partitura completă:

luni, 11 decembrie 2023


Revista SOLIA a Episcopiei noastre din Statele Unite și Canada a avut buna plăcere să îmi publice un articol și două colinde. Mulțumesc mult Înalt Prea Sfințitului Nathaniel și părintelui Florin Ristache, editorul de limbă română al revistei.

Linkul către revistă:

Linkul către situl episcopiei:

joi, 23 noiembrie 2023

Cea mai scurtă poveste

Cea mai scurtă povestire scrisă vreodată are doar șase cuvinte. I se atribuie lui Ernest Hemingway – i s-ar și potrivi, dacă îi considerăm stilul – dar nu îi este dovedită originea. 

Ar fi pornit de la un anunț dintr-un ziar al vremii. 
Ea sună așa: 

    For sale: 
        Baby shoes 
        Never worn

În traducere: 

     De vânzare: 
        Pantofi de bebeluș 
        Nefolosiți 

Și nu pot să nu văd lunga poveste care se înfiripă în mintea cititorului, în mai multe cuvinte decât cea scrisă, despre un bebeluș care poate nu a văzut lumina zilei și nu a apucat să se bucure de pantofiori. Imaginația scrie o altă poveste, mai bogată, mai tristă și mai nuanțată decât textul care a atins-o prin pana unui scriitor consacrat. 

Așa se face arta de calitate: o parte ceea ce e scris, o altă parte, ceea ce se înfiripă în mintea ori în sufletul cititorului.

sâmbătă, 18 noiembrie 2023

Am aprins luminile de iarnă

 Așa arată casa noastră seara, într-o toamnă târzie, așteptând iarna. 

Iarnă care o să vină, fără îndoială. Și când vine, uită să mai plece. Dar tot o iubim. Așa e în Canada.



joi, 3 august 2023

Țara asta-i mare cât raiul!

Ne-am petrecut concediul de vară în Quebec. Provincia e de vreo șapte ori mai mare decât România și mai sunt încă nouă ca ea în toată Canada. Ai ce vedea ca să îți ajungă o viață !

Pe ambele drumuri, de dus și de întors, am înnoptat la Ville de Quebec, ca să nu conducem prea mult deodată și ca să vizităm și pe acolo câte ceva. Am văzut Aquarium-ul și cascada Montmorency, cea din urmă o furie a apelor și un exercițiu de rău de înălțime. Sincer, când traversam podul peste cascadă, aveam picioarele moi și nesigure. Dar priveliștea asupra fluviului St. Laurent a meritat curajul.




A doua zi, am condus alte trei ore până la Tadoussac, o veche așezare întemeiată de primii exploratori europeni, care au făcut aici schimburi cu autohtonii și au construit o capelă și un port. Satul e așezat la confluența râului Saguenay cu fluviul St. Laurent, ceea ce îl face un loc bun de acostat. Ce interesant trebuie să fi fost pe la finele secolului 18, când aici se opreau corăbii, în drumul lor spre Quebec și Montreal!

Ne-am cazat la hotelul Tadoussac cu acoperișul lui roșu, ca și capela de la 1747. Interior și exterior, îmi amintea de filmele de epocă, sau de un hotel rustic unde Agatha Christie își poate rezolva un mister. După cină, ori ne plimbam pe plajă, ori îl ascultam pe chitaristul din foișorul hotelului.




Atracția principală a fost croaziera cu vaporașul, ca să vedem balene. Balene propriu-zise nu am văzut, doar câteva beluga, un fel de delfini albi, care se hârjoneau în familie, în ciuda ploii și a celor 17 grade.
Am trecut pe lângă insula cu un nume atât de frumos, Notre-Dame-des-Sept-Douleurs, care adăpostește un sătuc mic și izolat, unde, în afară de case rare, singura construcție publică este magazinul sătesc.

La întoarcerea din croazieră, am intrat puțin spre nord, în fiordul Saguenay, o autostradă de apă străjuită de munți înalți, maiestuoși, inaccesibili. Mi-ar fi plăcut să mergem până la orașul Saguenay, aflat la o sută douăzeci de kilometri mai la nord. Rămâne pe altă dată. 




Mă întreabă Teo la un moment dat: 

- Pe balene nu le deranjează ploaia ?
- Păi, zic, nu, că sunt deja ude !

Și el și Maria s-au bucurat din plin de vacanță și au mai adăugat încă o experiență, alături de multe care vor urma, la copilăria lor canadiană, în țara asta care, vorba domnului poet George Filip, „e mare cât raiul !”

Pupic cu beluga